**Alina Niculae:** Scriu atunci când vreau să mă detașez de stări care mă copleșesc sau când am nevoie să analizez experiențe de tot felul. Nu scriu când sunt fericită, iar asta se reflectă și în poemele mele.

De la Alina Niculae iniţial am primit un grupaj care conţinea mai multe texte neremarcabile, dar între ele era şi neliniștea se coase seara, când ceilalți din casă dorm, un poem care chiar a rămas cu mine. Şi din fericire, atunci când am contactat-o să o întreb dacă mai are altele similare, mi-a făcut o bucurie şi a trimis un document cu textele de mai jos. E ceva foarte preţios la ele, la modul în care abordează trauma transgeneraţională printr-o descriere de cadre smilară cu un album foto vechi, pe care îl găseşti pe un raft în casa bunicilor. În el sunt poze cu rude de care doar ai auzit, uneori mai puţin, ca în cazul unchiului pe care n-ai apucat să îl cunoști/despre care nu se vorbește în casă, alteori mai mult, cum e străbunica care a murit înainte să te naști, şi poze cu rude pe care le-ai cunoscut, cum e bunicul a cărui înmormântare e prezentată în poemul final, dar faţă de toţi acei oameni se stabileşte o distanţă insurmontabilă. Cum facem să o traversăm, atunci când e nevoie să dăm înapoi ceva ce am primit de la ei dar nu ne aparţine? Din moment ce ei mai există palpabil doar pe hârtia albumului, o soluţie poate fi să scriem poezie despre ei, după cum ne arată aici Alina.

Dă înapoi ce-i al strămoșilor

încă îți place să scrii despre moarte și singurătate

despre nefericire trasă de păr

despre dramatizarea unei vieți plictisitoare

pe muzică de despărțire, regrete și dor

suferința asta nici măcar nu e a ta

e a celor de dinainte care

ți-au injectat-o în creier când abia te formai

e a unchiului pe care n-ai apucat să îl cunoști

despre care nu se vorbește în casă

e a străbunicului ucis în beci de ruși

în al doilea război mondial

pe când era în permisie

e a străbunicii care a murit înainte să te naști

și tu trebuie să le-o dai înapoi

azi

trebuie să îi faci retur

printr-un curier oniric

nu când te vei vedea cu ei

pe partea cealaltă

și-o vei transmite unui suflet nenăscut.

e ceva la producțiile nordice

o răceală familiară

mă trimite cu gândul la țară

la lunile de toamnă cețoasă

când mergeam în vizită și-nghețam în grădina

plină cu dovleci și tărtăcuțe proaspăt culese

pe cele mai frumoase le puneam pe prispa casei

unde mă adăposteam de vreo ploaie răzleață

până auzeam căruța întoarsă de la deal

ceva dezagreabil

pulsează în stomac și-acum

degetele mici care ating

mătasea broaștei din iaz

mirosul ei cumva materializat

m-am șters pe pantaloni

o cioară stătea pe troiță

părea că râdea

și câinele lătra la ea

neliniștea se coase seara, când ceilalți din casă dorm

în cutia asta metalică

găsești mirosul vintage de mușețel și flori sălbatice

serile la țară în camera mamei

florile de tei

frunzele de mentă

puse la uscat pe ziar

carpetele atârnate pe pereți

pernele brodate de străbunica

tabloul de la nunta bunicilor

primul pe care îl vedeam când deschideam ochii

bibelourile din vitrină

spălate în ligheane mari și șterse cu migală

greierii

câinii care lătrau

între pereții ăștia au respirat generații de femei care

au cusut, au lucrat pământul și au adunat bibelouri

mâinile lor au strâns un ghem cu ață înnodată

pe care mă chinui s-o desfac

*

te-am lăsat să-mi inhalezi parfumul

amprenta olfactivă pe care să o iei cu tine

dincolo, sub împunsături străine

sper că simți nasul meu care se freacă de umărul tău

că tresari sub unghiile ce-ți zgârie învelișul

în craterele cu moloz împrăștiat

că-mi auzi vocea cum îți zvâcnește în timpane

să acopere țiuitul după explozii

pumnii mei îți bat în cortexul cerebral

să te țină-n viață în zone moarte

printre fire de nisip și praf

confundate cu firele de păr

ce se prindeau în gene pe-ntuneric

corpurile noastre sunt saltele de spumă cu memorie

păstrează forma ultimei îmbrățișări

pe care străbunica nu i-a mai oferit-o străbunicului

ci a pasat-o peste două generații

alături de un cuțit pe care îl port sub pernă

în absența ta

Adsum

când a murit bunicul

mormântul lui era pe ultimul rând

lângă era un morman de frunze, plastic și resturi de lumânări arse

între timp au apărut alte zeci

mormanul abia se mai vede

vin aici cu ai mei

ce să ne spunem când ne evităm privirile?

licuricii care au devenit simple becuri arse

mă adresez bunicului în glumă

nu-i recunosc mamei că

nu mai știu ce nuanță aveau ochii lui,

dar îmi aduc aminte perfect râsul

tata aprinde o lumânare

vântul o stinge repetat

nu cred că e ceva după moarte

nu auzim noi,

dar sigur vecinul bunicului

se plânge că petalele de flori cad peste el

că cineva nu a curățat bine marginea de buruieni

sau că, ocazional, niște bocete îl deranjează

obiceiurile depășesc bariera dintre tărâmuri

mama tămâiază mormântul

în fum- mesaje rostite în gând

bunicul se scuză că

sunt auzite și în vecini

îl salutăm mereu la plecare

se bucură că am venit

chiar dacă

nu stăm mult

nu ne place liniștea

Alina Niculae: „suferința asta nici măcar nu e a ta“

Alis Cruşoveanu: „Lichidul meu, roaccutane mă îmbătau“

Florin Iroftei: „vreau/să nu fi fost acolo când ți-ai spart dintele”