**Nadia Lapin:** Profesez în urbanism și în iubire. Lucrurile mele favorite sunt pisica mea Michelle, trauma despre natură și people-watching-ul. Îmi dedic tot demersul artistic poetico-performeristic prietenelor mele.

Poezia Nadiei Lapin este o colecţie afectivă a elementelor exterioare, versurile ei au o sonoritate familiară care oferă vitalitate şi autenticitate discursului, iar lumea actuală se prezintă ca într-un reportaj amalgamat și foarte personal. Poeta demonstrează o atenţie extraordinară şi capacitatea de a integra în poezie elementele lumii observate, oferind o orbită propie fiecăruia, un loc potrivit şi foarte bine calculat, care funcţionează după ritualuri internalizate. Rigiditatea impusă de anumite norme sociale lasă individualul să supravieţuiască prin descărcări afective de mare impact, pe care Nadia le manevrează cu dexteritate şi nu ezită să le transfere în direcţia tragicomică. Nu lipseşte nici ironia, dar aceasta nu diminuează empatia care stă la baza unei legături nemijlocite cu cadrele construite.

Ritual 2.4

I

ne ricoșează ochii ca săbiile: bâzâit han solo muștele

nu-ți vine să crezi că mi-ai spus că te simți efeminat, pentru că țipi ca o fetiță

nu-mi vine să cred că ți-am spus că cred că sunt prea feministă.

trauma dumping la trei noaptea - e înseminată deja rușinea

noi suntem apa care ar încolți-o mâine dimineață

eu sunt ulei

prea puțin bărbat, prea existentă femeie

voiam să fiu moale și impenetrabilă în întuneric:

perna ursuleț de pluș reversibil din 2000

și să-mi mângâi ochii de propria-mi blăniță

cum prealuminatul scurta tivul fustei cu privirea

și nu am rușine, am tije de metal

și-n vertebre, și-n femur,

și El să fie cu noi, Amin.

II

când îți spun tot suntem o sărbătoare

cu mațe înnodate de sarmale și osanale

în trupuri drepte de creștini dormind

dimineața suntem vesela goală după Crăciun

13 martie fără culoare: vazele roz ofilit în maro ale mamei

fără dulceață, sunt mâzga aia verde care se lasă pe fund

eu sunt un ulei verde, lichefiată, subîncărcată de informații ADN despre emoții și morală

Tu ești aici, un trandafir ticăind

(un Păianjen mic pe spin)

te rog totuși consumă-mă

nu am consecințe, declanșează-mă

ajută-mă să plâng pe lac cu greierii

nu am așteptat niciodată săruturi cum abia aștept să termin de plâns sub plapumă

aici, pe lac

fiecare memorie e o culoare, fiecare sinapsă - un fir de plumb

iar eu sunt insațiabilă de ritual și încastrată clasic în sticlă translucidă

sunt liberă de cuștile pe care mi le-am făcut singură când te oblig să mă refuzi

ne place cum se simte vântul la trei dimineața

pentru mine, e rece între coaste și-ntre urechi

amintirea lui mă ajută să mă întorc fericită

înapoi în cușcă mereu

missing person poster

tragi din paie și aprinzi

benzile de inox rece

o ambulanță care se învârte centrifug

pe marginea tunelului lui E*** M***

sirenele pe șoseaua subterană

proiectează în plan

o curbă sinusoidală ca sunetele

larma și lambda și luminile roșii

țigările aprinse

benzile de inox

ambulanțele

tuneluri de metal translucid

în ele: luminile roșii

în beculețul TV-ului cu tub:

luminile roșii

balustrada balconului e ca o centură de siguranță de sateliți care te sărută cu gheață

pe ardezia umedă de pe acoperiș

luminile roșii

mi s-au udat șosetele

simt că mă ridic

orice e roșu și aproape mă amenință

orice e roșu și aproape și în mine mă ține răstignit

orice e roșu și departe

luminile de la heliportul spitalului

stâlpii de comunicare de la clădirile de birou

mi se comunică că ar trebui să aterizez undeva departe

“shoot for the moon and you’ll land among the stars”

cred că dacă eram la bordul Titanic aș fi rezolvat

mi-aș fi făcut ghemuri din apă de pus la gâtul urșilor polari

sângele de la botul lor m-ar fi mângâiat pe maxilar

ar fi curs pe ceafa mea unde e mereu cald

îți spun de fiecare dată în decembrie că lângă aorta mea e

mereu mai cald

pe trotuarul din București

ești în pojghiță impermeabil înfofolit

străzile nu te-ar primi în ospeție

să le fi dat din mine nu m-ar fi sorbit bine și

e mai bine să te duci unde ești primit.

pentru proprietarii de imobile neprotejate

între casele negre, între casele gri,
mai e o casă răs-bătută de lumină.
în gălbiciunea de bec i se vede textura -

porii unor arhitecți vii ce solidifică vremea.

e ceață afară.
peste imobilul compact se ridică fumul alb ușor.
there is nothing more concrete

than a house made out of brick with a door

"nimic nu mă doboară" am zis.

roțile casei scârțâie sub pământul umed.

printre râme cărnoase și iarbă moleculară

mișună schimbare.
roțile casei sunt tot ce faci între cutremure.

vergeturile printre care picură ploaia
îți fac griji aiurea în fiecare anotimp fără chit.

fisurile fundației nu mă țin.
mai bine decât, mă ține iarba pe care se joacă copii.

aici ar fi putut să fie un bloc construit în anii 2000.

Nadia Lapin: „Tu ești aici, un trandafir ticăind”

Sorana Cancel: „aici timpul n-a plecat niciodată de lângă mine”