Sorana Cancel: „aici timpul n-a plecat niciodată de lângă mine”
Sorana Cancel: Sunt astrolog, am terminat facultatea de psihologie și mă caut la mijlocul distanței dintre ele. Scriu ca să-mi dau seama ce simt, să-mi dau voie să pierd sensul înainte să-l regăsesc și să-mi amintesc că am posibilitatea să rescriu povestea (sau cel puțin jumătate din ea).
Sorana Cancel dă dovadă de o mânuire excepțională a cuvintelor, poemele ei au un ritm uneori alert, alteori tărăgănat, care te face mereu să citești cu nerăbdare în continuare, să vezi ce construiește în următorul vers. Acest fapt se datorează și echilibrului cu care își construiește strofele, poezia ei nu e suprasaturată de imagini, dar fiecare strofă evocă ceva profund și concis, tămăduitor și uneori dureros („din visul ăsta straniu mă mai trezesc atunci când îmi zâmbește câte o fată/ și simt că într-adevăr lumea celor vii e pentru toți/ chiar și pentru cei care habar n-au ce caută aici/ și de când”). Nu lipsesc nici poziții ferme în care Sorana își rescrie povestea, în care stă puternic împotriva abuzatorilor, momente care sunt întotdeauna marcate apoi de tandrețe, de prezență în propriul corp și resuscitare. Se observă experiența și inovația, versurile ei sunt memorabile, deconstruind fiecare obiect/concept pe care îl întâlnesc și recreându-l cu noi cuvinte („aici timpul n-a plecat niciodată de lângă mine/mă ține pe genunchi și-mi împletește o piele nouă din secunde moi și încăpătoare”).
1.
lucrurile se întâmplă și continuă să se întâmple
clipe rostogolindu-se în cascadă
spre punctul în care toate mâinile din lume se ating
deodată
cu mâna lui dumnezeu
până atunci, tălpile pe asfalt,
norii de fum,
scroll-ul infinit
și gustul libertății în miezul unei cuști
pe care nu mai ții minte cine a topit-o în jurul tău
până ți s-a lipit de piele
din visul ăsta straniu mă trezesc uneori atunci când apune soarele peste lacul tei
și neuronii își înmoaie rădăcinile în apa tulbure
căutând un alt stăpân
din visul ăsta straniu mă mai trezesc atunci când îmi zâmbește câte o fată
și simt că într-adevăr lumea celor vii e pentru toți
chiar și pentru cei care habar n-au ce caută aici
și de când
ai văzut vreodată oameni care par să fie de-ai locului?
jur că-s peste tot
dar mi s-a zis că și ei fac ce pot, săracii,
să se mânjească în nuanțele peisajului
ca să nu moară singuri
lumea e doar un fel de bucurești mai mare
tu ești doar un fel de lume mai mică
un buchet supradimensionat,
o tufă de trandafiri pe care n-a mai tuns-o nimeni de treizeci de ani,
așteptându-te să topești seiful
unde stă închisă afurisita de foarfecă,
să-ți lași amprenta
și să alegi tu ce vis vrei să-nflorești
de acum.
2.
succesul e un steag negru
care transformă corpurile în mașini de carne,
fură lumina vie din tălpi și o stinge între tâmple,
un cimitir de trenuri pierdute
în care te-ai fi urcat pe jumătate adormită
ca să nu treacă viața pe lângă tine
și ar fi trecut oricum,
tu, o aglomerare de spasme și medalii
care-ți confirmă cât de bine te prefaci -
că mai ai ce să oferi
că știi ce faci
că îți pasă de altceva decât de gaura neagră din piept la care au săpat cu spor abuzatorii noștri,
pieptul din care s-au hrănit cu lingurița
și care acum se vrea cuib pentru o viață de om real
nu sunt un cal de povară
nu sunt punctul pus după o poruncă scuipată printre dinți îngălbeniți de alcool
lacrimile din polonicul bunicii
gloria sacrificiului care ține casa în picioare
între ce vreau să fac
și ce-mi stă în putință plecată haihui din corp și săpând în disperare după un strop de siguranță
e pasul făcut de pe marginea pământului până-n miezul galaxiei de dedesubt
unde timpul se-ncolăcește liniștit în jurul oaselor mele
și mestec orele fără grabă
fără teama că voi pierde trenul
din nou
și din nou
și din nou
aici timpul n-a plecat niciodată de lângă mine
mă ține pe genunchi și-mi împletește o piele nouă din secunde moi și încăpătoare
uimitor, bucăți din mine nu încep să cadă spontan
lăsându-mă goală amorfă insuficientă de neiubit
dacă mă opresc din alergat
aici trenul în care m-am urcat
nu e un obiect ci o unduire
o mișcare toropită care se cuibărește în fiecare colțișor al corpului sătul să-și vâneze viitorul
un leagăn în care pot să adorm și să mă trezesc în voie
un oftat de ușurare în limba moartă pe care-o resuscităm
unele pe buzele altora
în miezul orelor fără termen de expirare
