Anda Badea
despre pierdere prea știm să o trăim
într-o zi am deschis ochii și am observat că e o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
mi s-a părut ciudat
sau, mai degrabă, neobișnuit,
pentru că pereții din camera mea nu aveau crăpături și,
chiar dacă „toți pereții crapă la un moment dat”,
nu mă așteptam să găsesc o crăpătură pe al meu,
acum.
uitându-mă la ea,
am început să am vaga impresie că era acolo de ceva timp,
dar pur și simplu nu am observat-o eu până acum.
am mai văzut pereți crăpați,
dar pereții mei nu au mai fost atât de evident crăpați
și m-am întrebat ce să fac.
am ajuns la concluzia că e o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
acum o văd mereu când intru în cameră.
alte persoane o văd și nu spun nimic,
unele nu o observă,
așa că le-o arăt
și îmi spun că e doar o crăpătură,
așa că am încercat să o ignor.
am început să mă trezesc dimineața,
uitându-mă în altă parte.
mă spăl pe dinți,
și validez cartela de RATB,
dar, câteodată, noaptea, înainte să mă culc,
întind mâna cu ochii închi-
și o ating cu buricele degetelor
și abia atunci îmi reamintesc că am o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
ai crede că așa e
în fiecare dimineață curăț un geam,
şi simt ceva,
când văd un răsărit
oarecare.
nu știu de ce culoare
și de ce lumină,
dar de fiecare dată când îl văd,
continui să curăț
un pic mai tare.
îi simt înfundat nuanțele-n genunchi
când cobor
şi de fiecare dată când plouă
la obor.
și uneori mi-e teamă.
chiar dacă o să mă trezesc în fiecare dimineață,
și o să spun mai mult decât trebuie,
şi o să fac comparații bazate pe opoziția dintre doi termeni,
tot nu o sa știu niciodată ce înseamnă
un răsărit.
și o să curăț geamurile la infinit.
trebuie să se-ncheie mediile
ești în ultima lună de școală și abia te-a ascultat la română.
e așa frumos azi și
tu aștepți tramvaiul spre casă
te uiți la oamenii de pe stradă și
când inspiri, simți miros de vară, pentru prima oară după mult timp.
închizi ochii și simți căldura soarelui pe piele.
ești în cadă și te spală mama pe cap
te trage câteodată de păr
îți spune când să-nchizi ochii
și când ai voie să-i deschizi
acum poți să renunți
șamponul miroase a mușețel și spuma e moale,
dar nu o vezi niciodată.
ești în prosop cu mâinile pe lângă corp
și te duce, în brațe, în pat
plapuma e grea, părul miroase a șampon
nu mai e praf și
trebuie să vină Moș Crăciun.
nimic nu erodează mai tare decât rușinea (neterminată)
aş vrea să râdem ca şi cum am avea de unde,
ca şi cum am avea timp.
mă deranja foarte tare când mă grăbeai
pentru că mereu uitam câte ceva.
n-am avut niciodată timp să pun deoparte ce râdeam
şi toată grija
mi-e teamă că atunci când o să mă împiedic
nu o să-mi aduc aminte decât rușinea.
rușinea unei mâini care refuză să atingă cu mai puțină blândețe
care caută, împiedicat
fragilitatea unei intimități dorite.
încerc să scap de ea, dar iese foarte greu la spălat.
între timp am crescut (neterminată)
am crescut și am avut o criză de nervi
când mi-am dat seama că aș fi putut
pur și simplu să fiu fericită până acum
când mi-am dat seama că tuturor ne e frică
și că aș fi putut să răspund la ore în clasa a șasea
degeaba,
pentru că nu o să mă mai asculte niciodată săptămâna viitoare.
dacă m-ar putea învăța cineva cum să uit,
mi-aș dori să învăț să merg din nou și să plouă.
aș vrea găluștele din supă,
să beau ceai de tei pentru prima oară,
să fiu răcită și să nu știu să citesc.
acum ori de câte ori mă uit la cer,
se mai întunecă puțin.
