Roberta Andreea Popescu
Trăiește! Zâmbește!
zâmbește
Silueta perfectă în doar 30 de zile
30
30 de secunde
o Victimă la 30 de secunde
Zâmbește, iată dieta perfectă
cum să ai un corp de invidiat
corp
semne pe Corp
Semne
Zâmbește, păstrează-ți tenul tânăr
tânăra din centrul vechi
Zâmbește, Calmează-ți anxietatea în doar 3 pași
calmează
melatonina calmează atacurile de Panică
Zâmbește, cum să Nu cauți atenție
Atenție
Atenție cânt ieși pe stradă
Zâmbește
De ce nu zâmbești?
o divinitate pentru un ateu
libertatea golului de tine
îmi curge prin vene lumina
podul minții tale
pustiu în urma ta, pustiu de verde…
versurile mele nu-ți vor aduce linişte
aer rarefiat
proporție
vibratie şi obsesie
straturi de sens
paradis în ebraicǎ
pǎmânt
apǎ
lotus
foc
aer
cuvânt, miros de ierburi şi petale
cred cǎ nu ne-am mai vǎzut
de o
vreme
ochii simt cǎ ni se prefac deja
în indicator
e un sens giratoriu.
miroşi a viațǎ
și mie îmi e poftǎ sǎ trǎiesc
gust din frunze
de lotus
ofilit pe marginea treptelor.
strainǎ de visul
prǎbuşit lângǎ mine
zace privirea ta.
fluid adorm cu
gândul sufocat.
vibrație și obsesie
e un umăr de nor întins
peste el
îmi curge prin vene
lumina
sunt un meteor.
psihotronicul din caracterul tǎu haotic
te căutam aseară, în liniștea patului,
e gol, tăcut, visul meu uitat și sec.
râsul tău încă răsună,
holurile devin tot mai reci și ventriculele mai goale, uscate.
nu-i doar alcoolul,
ci și ochii tăi căprui, și părul tău lucios, curgând în valuri aurii
tu m-ai lăsat,
ai plecat mult înainte de a pleca, tăcut,
n-am știut vreodată
de ce ai vrut
să rămâi
să pleci
să repeți.
încă mă bântui,
o umbră,
o boală,
sunt pagini ce vorbesc despre tine,
pseudoștiința mea
rup foaia
te arunc la coș
te uit,
nu ești mort pentru mine,
acea amintire mereu te-nvie.
las timpul să curgă,
să mă spele de tine,
cortina cade
hohotele pașilor se sting, dispar încet.
mă duc.
rămâi cu bine, umbră.
incompleți și imposibil de iubit.
practica din teorie
e tot ce am putut observa
că viața mi-a devenit
Pasaj Unirii, că mă strânge
de gât, și mă constrânge.
și tot ce văd e un trecut
inexact, necalibrat.
înecat în posibile speranțe,
ce și-au alterat gustul,
devenind amare.
nu șțiu unde să mă uit
însă, tot ce văd, e
Pasărea mea, ce cândva
cânta balade pentru mintea mea
și din ciripit, aveam flori roșii,
din sângele vărsat în război cu mine.
acum au mai rămas doar spini
îi strâng în palme, sperând să simt durere
fără să am vreun resentiment sau alt gust amar
posibil nevinovat.
dar mă mint și mă tot mint,
că voi repara pasărea mea
că voi auzi din nou balade.
momentan înțeleg de unde vine cântecul de ciori
castele părăsite și fiori uitați.
parfumul de pe plajă nu mă mai îmbibă
până la ultima alveolă, doar mă sufocă
îmi stoarce toate puterile din fiecare mușchi facial.
și mai sper la un cântec de alinare
dar mă uit la versuri, și încă dor,
pentru că aș vrea să plec undeva departe,
pe Luna ce nu o mai văd și nu-mi mai e în palme.
constelații inumane, sunt pline de ceva ce în mine
nu mai Există.
coșciug pentru alte vise și aspirații
căci nici ele nu mai îmi sunt muze, doar frica de inexistent
pentru că sunt ura și uitarea în persoană,
sunt violența psihotronică, un meteor din stratul de ozon
nu pot fi ascultată, pentru că mă regăsesc în alții
numim persoane „dragi” în ipostaza „lângă noi”
și doar ne otrăvim cu formol.
insecticid din amintiri, mă face să-mi rup petalele
trei, și ele, posibil iluzorii, e o luptă a foametei,
pe care o țin sub roțile mașinilor.
trăim Vise Triste, mai avem doar păsări în noi,
și nu le lăsăm să zboare, că le vom săgeta noi înșine.
retragere lentǎ
contururi topite de luminǎ
umbrele nu pǎrǎsesc Abisul
genele lǎsate aruncǎ cerul
peste tǎcere.
voce ruptǎ în ecouri
valuri ce n-ating Malurile
revenirea e o reverie din somnul
oaselor flǎmânde
cercuri strâmte, spiralǎ invizibilǎ
ferestre spre al tǎu Nicǎieri
despǎrțire lentǎ de vehicul
piele uscatǎ ce se dezlipeşte fǎrǎ zgomot
linişte = formǎ de Zgomot
pereții definesc ecourile gândurilor rǎmase
drumul în jos al lui Dante din exil
aerul se tot subțiazǎ şi întunericul devine transparent
minciunile sunt doar neclare
timpul e doar linie întreruptǎ
apele nu mai curg drept
secundele au propriul drum
ciocnire în puncte fǎrǎ nume
epuizarea cǎutǎrii e un alt început
Eliana Anca
marea albă ce dă să vină
peste un oraș impermeabil, cu mânecile largi care se strâng apoi ca
un laț în jurul încheieturilor tale și nu mai permit trecerea în
neexistență (sau cum o consideră ei, o ieșire din scenă aparte)
unde refulează canalizările de propriile deșeuri.
pe exterior, o pleură se sparge
toate nenorocirile din urbă se scurg printre luminile din noapte și tot ce
nu e colorat vibrează într-o multitudine de nuanțe
ăsta e
curcubeul.
apa care se risipește dintr-un vas deja plin când încerci să mai pui puțin
mai încape, îți spui
până vrei să închizi dopul și vezi că dă pe dinafară
atunci țâșnești și tu să nu ratezi fluxul de oameni care scapă
ar fi îndeajuns să nu mai torni
ca să nu mai doară;
iar când s-a zis- după tine, potopul
nu am crezut că va fi nonliterar
nu am crezut că va fi în mod figurativ
am crezut doar că nu voi mai fi eu
am sperat, m-am înșelat
și cu asta am rămas
atât.
mama a împachetat ouăle trimise pe tren în 1000 de pungi și le-a pus
într-un carton special
ouăle au călătorit o bucată de drum cu celelalte mâncăruri ale copiilor
clandestini și apoi au fost din ce în ce mai singure
ca până la final, să mai ajungă doar jumătate din ele întregi la destinație
nașul a ridicat bagajele cu grijă și apoi le-a pus cu grijă jos, dar când
le-a coborât din tren, s-au mai spart două
și pe drum, copiii au dat sacoșa de toate statuile și au mai spart câteva
acasă, presupunând, doar două ouă au ajuns intacte
dintre care unul s-a rostogolit de pe masă și a fost curățat
iar celălalt s-a stricat și a fost aruncat.
în final, povestea îi surprinde pe copiii clandestini ducându-și traista
înapoi pe tărâmul divin.
te văd cu o lacrimă în ochi când spui
cimitir vizând mormintele goale furate de sentimente
cadavre în descompunere/cadavre recongelate de la sezon la sezon
suflete care nu și pot găsi încă liniștea în urbe
pe schelete nefinalizate de construcții moderne
un bloc, apoi un cartier, un oraș întreg de parcele
își așteaptă chiriașii să îi înghită de vii; de morți se vorbește numai de bine.
îmi poate spune cineva unde rezidă menirea?
un far orbitor venit din diagonală e destul să spulbere visuri
și să le transforme în vise de noapte
noapte fără apus
noapte care se dilată și prinde contur în clar-obscur
noapte cu dus, dar fără întors.
până atunci, mă îndrept către cutia de chibrituri în care mi-am început ziua și o să îmi văd sfârșitul
apoi ajung la aceeași concluzie ca la ora abandonului
singurătatea mi-a ciugulit din traistă și-mi va umple, în schimb frigiderul
iar când va părăsi imobilul, o va face pe scara principală
să știe toți că s-a eliberat garsoniera.
Vlad Udrea
abur
Ace intră secvențial, unul după altul, parcă deplasate de pistoni;
Când vrei să crești nimic mai puțin agresiv decât mașina de cusut;
Dintre oamenii-fiare și dinți de zeu
am răzbit organic, mândru.
răzbunarea din dragoste e cea mai frumoasă formă de iubire,
câinele care mușcă mâna ne fascinează
ura îmi întinde noaptea ca o hiperplazie
obișnuiam să las pumnii moi fix înainte de impact
(scădea ceva în tine și nu puteam să mă mișc de frică)
empatia înseamnă că în spatele zâmbetelor e un ticăit sinistru;
când paharul se umple ca să rămâi în viață strânge degetele
e timpul sac de box, mânuși, gong, haide.
sunt un corp de zugrav lângă pereții proaspăt pocniți,
pupilele sunt complet relaxate când nu e lumină,
metafizica deviantă e cea mai atractivă formă de gândire;
după căldura simțită în piept urmează abur.
stau în microagresivitatea obișnuită.
unii își colorează unghiile în negru
Pot să descriu toată cultura alt în 2 cuvinte
Lumea e un angrenaj murdar cu dumnezeu în mijloc,
mă uit la el cu dinții strânși și o cârpă
pielea
mi-e mărturie haotică
a măsurii cilindreei interne
Ancore
90 de lei 3 metri pătrați
să ții aproape e o muncă la fel ca oricare alta,
am nevoie de cineva pe care să îl țin aproape,
cimitirul Ghencea nu poate da îmbrățișări.
cimitirul Ghencea aude tot ce zic când trec pe lângă el,
un gigant etern cu brațele pietruite.
înțepat de pași, de pomi, de pietre de mormânt;
se uită la mine cu ochii mari, lacomi,
ca la o nevoie apocrifă,
Se ridică în brânci
întinde brațele, umed,
oasele ies din carne
cu fiecare mișcare,
i se văd printre coaste,
sunt ca prinși în blistere,
urăsc colcăitura, viermii
Nu te apropia.
nu te apropia
în primele minute după vis apare disocierea,
pentru ancorare se folosesc amintiri
un septembrie viu îmi scria în palmă;
elevii fac tatuaje de cerneală,
Călugări șterg de pe un palimpsest.
O fată vede cizme expuse pe ciment,
artă post-punk impromptu,
ținte, beton și clarobscur
mă ridic dintre cearceafuri
încă e cald
îmi simt oasele trosnind, îmi plăcea
vitamina C în ierni cernite,
lămâi reci ca pentru limonadă
beau cafeaua caldă sorb infantil.
urechile se ciulesc, prind un sunet.
"vremea azi"
la radio zic 10 grade dimineața.
iubirea susură ca dintr-un ibric;
ne întărește, așteaptă sublimarea,
cu liniștea detașată cu afecțiunea
a două drepte paralele;
dacă mă apropii prea mult mă desprind
ca o capsulă într-un blister
Adrian Tulli
nda
vom rătăci în părți diferite ale aws-ului
și existențele noastre binare vor fi adresate
în locuri în care nu ne vom mai întâlni
subgândire#2783 a fost locatar pe acest server
fiecare bit se va muta și se va degrada la fiecare downtime
cum un zvon moare după două săptămâni
cum un poet moare după fiecare poezie.
—-----------------
dani vrea să îți trimită
5 lei pe revolut doar să aibe dreptul
să îi mai vezi cuvintele dar eu
am dispărut și trag de fiecare arhivă
a conversațiilor pe care le-am avut
pentru că îți respir fiecare cuvânt
ca un rezervor de oxigen sub mediterană
dorindu-mi să mai pot simți profunzimea dragostei tale
am terminat lucrurile într-un coitus interruptus
puteam să umplem fiecare pagină
și dacă nu era loc ne duceam în antic (exlibris)
să mai închiriem niște spațiu la preț accesibil pentru că
unele poezii încă merită să fie continuate
de aceea am fantezii cu momentul în care te întorci
corpul meu e o gară și oamenii pleacă de lângă mine
oamenii vin și mă uită
corpul meu nu te mai uită.
—-------------
utopia
cândva știrile nu mă vor mai face leneș
doar pentru că aleg să trăiesc puțin mai mult
decât ce îmi oferă patronx ce tocmai
și-a comandat tesla model s pentru că e om de succes
și a muncit foarte mult pentru a ne convinge
că merităm atât de puțin încât să trăim pe datorie
cândva vom curăța totul din sistem
și nu se va opri la pieleanu cu bulai
cândva vom fi cu toțx crezuți
și nu vom fi pedepsiți cu ajutorul sfântului catalog
și nu vom avea nevoie de anchete rise snoop recorder
cândva nu vor mai fi piticigratis
și nu vom mai avea bărbați ce scuipă semințe
cu burtă plină de bere care să aibă opinii
cândva vom învăța că nu orice opinie merită respectată
cândva imane khelif poate boxa
fără să se discute adn-ul ei
și vom sparge binaritatea pentru că
sunt două cutii care se rup când avem deja
un spectru de alte cutii
fără să îi înghesuim
și alți oameni care nu vor să fie acolo.
cândva ne vom plimba cu toții noaptea.
cândva nu vom avea războaie culturale.
cândva vom trăi.
claudiu năsui ne-a spălat pe creier
acum sunt văzut un comunist.
—------------
tw: suicide / suicide ideation.
azi e timpul să mă dezabonez de la viață
însă prima dată
trebuie să îl anunț pe i.
că va trebui să plec definitiv
îi voi spune semiadevăruri în care spun
că nu mi-am găsit locul, dar până atunci
mai trebuie să termin niște laptopuri
apoi pot pleca unilateral
ca să nu pap fondurile companiei
pentru deciziile pe care le-am luat.
mă bucur că sunt un personaj episodic
e doar perioada de probă.
e ultima dată când am ieșit cu r.
în sfârșit ne-am sincronizat să ieșim
după atâta timp de când a plecat.
mergem la le bab mâncăm bine
mi-a povestit cum a fost în turcia
și cum ceo-ul e puțin conspiraționist
printre mesajele de pe whatsapp-ul firmei
dar hei, măcar nu e vreun pui de elon musk
apoi pe la final, va avea o poză cu mine
doar nu va rămâne cu poza aia din facultate
în care ai mei m-au acuzat că sunt gay
dar, gen, dacă ar fi fost în franceză
eram puțin gai: zâmbeam amândoi
și mișunam pe la standuri să luăm
merch-uri de la corporații la care nu ne-am angajat
eram tineri și credeam că aviația ne respectă
nu voi mai apuca o toamnă dark academia
o toamnă demure
sau alte trenduri memetice în care
ne scufundăm râsul în meme-uri capitaliste
trebuie să îi spun mirunei că din păcate
nu voi mai apuca să îi cumpăr volumul:
e o fată muncitoare și infinit talentată
mi-aș fi dorit să fi fost 10% din ea
poate ajungeam undeva
poate la z9
poate nu mă ura nimeni din manasia
poate... nu mai contează
astăzi mă voi dezabona dar până atunci
va trebui să ofer niște explicații pentru această alegere.
mama îmi povestește că vrea să mergem
împreună să returnăm acele sticle goale
ca să facem un ban în plus din garanții
în sfârșit fratele meu s-a angajat
mama privește mai optimistă spre viitor
cu ajutorul lui Dumnezeu, mult a fost
puțin a rămas precum și timpul meu aici.
mă gândesc la zei
și mi-aș fi dorit să am ceva mai mare decât mine
de ceva să mă ghideze
ceva care să îmi dea speranță
dar sfârșesc acest gând după ce realizez
că Dumnezeu putea fi mai blând cu mine
că Allah putea fi mai blând cu palestinienii
că Yahve putea să îi dea conștiința lui netanyahu.
strig la cer prin acest păcat
pentru că pe pământ nu mă va auzi nimeni.
am încercat totul
m-am dus la xxxxx
am încercat substanțe care teoretic
mi-ar amorți aceste gânduri
doar ca să apuc să mai rezist
încă o zi pentru câțiva bani în plus
am distrus absolut totul
și tot ce mai am sunt niște nume
de pe internet care le-ar părea rău
dar sunt prea departe
prea departe
prea departe
și chiar dacă internetul ține minte
la fel internetul te îneacă în obscuritate.
răsăritul va rămâne la fel
doar patul va fi mai gol.
nu va mai fi nimeni
care stă prea mult la baie.
ai mei nu se vor mai gândi
ce vor găti pentru papilele mele autiste
îmi pare rău că n-am ajuns la o piesă de teatru
și nu am văzut tokyo dincolo de lenghel
în sfârșit oamenii își vor căuta
o altă persoană care să le umple golul
până când va veni alta mai bună.
Petra Torsan
It all begins with an idea.
flori pe care le-aș ține cât mai aproape de inimă
mama parfumează casa cu flori de mentă albă
ești tramvaiul meu gol spre casă
pastila către inima mea zace moartă pe podea
hai să mâncăm zahăr cu lingurița
uneori mă gândesc la orbire
nu e niciodată îndeajuns de mult vin în sticlă
ori vină pe umeri
ia-mă de umeri dacă orbesc și iubește-mă ce pe unul din filmele tale
până la urmă ne găsim sfârșit în noapte
e un dans cu mâinile la ochi, un dans cu mâinile la spate
toate atașamentele mele m-au adus aici. acum încotro?
valurile te izbesc de tot ce ai mai drag
dar cât de bine e de fapt să stai să simți!
spitalul amorului trist, mușcat într-un colț, zici că-i gummy bear
am uitat fața și mirosul
hainele și vocea
în inima mea, perfuzii
pe piept, cărți
în mână, poze cu noi doi și mă-ntreb dacă ne-a fost de fapt vreodată bine
mi se spune că nu e totul despre mine și devin un om rău
mă-nvârt pe-aceleași străzi de-o viață și tot fac cumva să-mi fie dor
deși n-am plecat de-aici, am plecat de multe ori
dorul e singura mea soluție - 24 de ore pe zi minus alea cât dorm, 7 din 7
odată am stat treji 6 zile la rândul și în a 7-a zi am leșinat împreună începuserăm să cădem pe scări ca borcanele pe tiktok la un moment dat ne-am spart și ne-a uitat creatorul de conținut acolo cu creierii împrăștiați ne stătea atât de bine!!!
în lume se suferă și fără noi, și după
suferă și ei
nuferii
planeta suferă
nu mi-a zis nimeni că în dragoste voi fi singură
dau ore fixe dar întârzii
prietenii îmi zic că e timpul să cresc - dar încotro?
ascund juma’ de viață o viață pe care-o poți descoperi în cinci minute
trebuie doar să te uiți la mine (te rog, uită-te)
când show-ul s-a sfârșit, fiecare la casa lui. așa-i și iubirea
cea mai bună promisiune pe care și-o pot face doi oameni e că viața e nici bună, nici rea
m-am trezit în sfârșit cu primul gând fără tine: ce sunt marile orchestre ale lumii pe lângă o crăpătură într-o stâncă?
6 08
plâng am pleoapele umflate asta bate la ușă la baie cică nu se mai poate ține și eu stau cu capul în cada plină cu apă fierbinte număr secundele până la următorul mesaj-cuțit mă pupi pe cap ca pe-un copil și cam atât în rest regretele se duc în canalizare
Anda Badea
It all begins with an idea.
despre pierdere prea știm să o trăim
într-o zi am deschis ochii și am observat că e o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
mi s-a părut ciudat
sau, mai degrabă, neobișnuit,
pentru că pereții din camera mea nu aveau crăpături și,
chiar dacă „toți pereții crapă la un moment dat”,
nu mă așteptam să găsesc o crăpătură pe al meu,
acum.
uitându-mă la ea,
am început să am vaga impresie că era acolo de ceva timp,
dar pur și simplu nu am observat-o eu până acum.
am mai văzut pereți crăpați,
dar pereții mei nu au mai fost atât de evident crăpați
și m-am întrebat ce să fac.
am ajuns la concluzia că e o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
acum o văd mereu când intru în cameră.
alte persoane o văd și nu spun nimic,
unele nu o observă,
așa că le-o arăt
și îmi spun că e doar o crăpătură,
așa că am încercat să o ignor.
am început să mă trezesc dimineața,
uitându-mă în altă parte.
mă spăl pe dinți,
și validez cartela de RATB,
dar, câteodată, noaptea, înainte să mă culc,
întind mâna cu ochii închi-
și o ating cu buricele degetelor
și abia atunci îmi reamintesc că am o crăpătură în perete,
care nu știu când a apărut
și pe care nu am cum să o acopăr.
ai crede că așa e
în fiecare dimineață curăț un geam,
şi simt ceva,
când văd un răsărit
oarecare.
nu știu de ce culoare
și de ce lumină,
dar de fiecare dată când îl văd,
continui să curăț
un pic mai tare.
îi simt înfundat nuanțele-n genunchi
când cobor
şi de fiecare dată când plouă
la obor.
și uneori mi-e teamă.
chiar dacă o să mă trezesc în fiecare dimineață,
și o să spun mai mult decât trebuie,
şi o să fac comparații bazate pe opoziția dintre doi termeni,
tot nu o sa știu niciodată ce înseamnă
un răsărit.
și o să curăț geamurile la infinit.
trebuie să se-ncheie mediile
ești în ultima lună de școală și abia te-a ascultat la română.
e așa frumos azi și
tu aștepți tramvaiul spre casă
te uiți la oamenii de pe stradă și
când inspiri, simți miros de vară, pentru prima oară după mult timp.
închizi ochii și simți căldura soarelui pe piele.
ești în cadă și te spală mama pe cap
te trage câteodată de păr
îți spune când să-nchizi ochii
și când ai voie să-i deschizi
acum poți să renunți
șamponul miroase a mușețel și spuma e moale,
dar nu o vezi niciodată.
ești în prosop cu mâinile pe lângă corp
și te duce, în brațe, în pat
plapuma e grea, părul miroase a șampon
nu mai e praf și
trebuie să vină Moș Crăciun.
nimic nu erodează mai tare decât rușinea (neterminată)
aş vrea să râdem ca şi cum am avea de unde,
ca şi cum am avea timp.
mă deranja foarte tare când mă grăbeai
pentru că mereu uitam câte ceva.
n-am avut niciodată timp să pun deoparte ce râdeam
şi toată grija
mi-e teamă că atunci când o să mă împiedic
nu o să-mi aduc aminte decât rușinea.
rușinea unei mâini care refuză să atingă cu mai puțină blândețe
care caută, împiedicat
fragilitatea unei intimități dorite.
încerc să scap de ea, dar iese foarte greu la spălat.
între timp am crescut (neterminată)
am crescut și am avut o criză de nervi
când mi-am dat seama că aș fi putut
pur și simplu să fiu fericită până acum
când mi-am dat seama că tuturor ne e frică
și că aș fi putut să răspund la ore în clasa a șasea
degeaba,
pentru că nu o să mă mai asculte niciodată săptămâna viitoare.
dacă m-ar putea învăța cineva cum să uit,
mi-aș dori să învăț să merg din nou și să plouă.
aș vrea găluștele din supă,
să beau ceai de tei pentru prima oară,
să fiu răcită și să nu știu să citesc.
acum ori de câte ori mă uit la cer,
se mai întunecă puțin.