Ioana Lavinia: „când o să fiu mare ordinea de zi vase muncă/ bani muncă lumină muncă aer”
Recenzie de Călin Niţă
Foto: Nicoleta Bilcec
Ioana: Sunt pasionată de orice înseamnă artă și mai ales despre legătura ei cu activismul. Coordonez Feminist Thoughts. Am participat la lecturi de poezie organizate de Comuna 30, am publicat în diverse reviste online și în revista Tomis și am participat la Festivalul Național de Poezie “Gellu Naum”, unde în 2023 am câștigat Marele Premiu Apolodor.
Pe Ioana Lavinia o tot urmăresc de ceva vreme, și îmi este foarte drag stilul în care scrie. Aici îmi amintește de Industria liniștirii adulților, cu modul în care fiecare dintre poeme este, în esență, o singură frază prelungită până la sufocare. În acest sens, Ioana folosește foarte apt delimitările ambigue între propoziții "nu facem lucrurile/pe jumătate din corpul tău/se adună distanța", iar pentru delimitările clare, inventarul de cuvinte de legătură este unul variat, repetițiile fiind asumate și simetrice. La nivelul imaginarului poetic domină conflictul dintre două instanțe diferite ale unui personaj colectiv, surprinse în încercarea de a se separa, de a trasa între ele o graniță sănătoasă. Uneori o matrioșcă, alteori alăturarea de ghemotoace de vise/praf, acest „noi” este mereu în prim-plan.
matrioșka una în corpul alteia
de la început până la sfârșit
și înapoi noi
nu facem lucrurile
pe jumătate din corpul tău
se adună distanța
de la masa din bucătărie
până la cât de departe ajungem
dacă nu ne gândim unde
putem fi strigătele de ajutor
la care nu răspunde nimeni
pentru că nu pot sau pentru că
sunt un om rău aș
fi putut să tac și odată
cu tăcerea ai fi putut
să te simți mai bine
n-ai schimbat nimic
din toate astea rămâne o zi
în care fetele cuminți
o să schimbe lumea
dar nu azi te aștept
să dispari din corpul ăsta
și să faci altul atât de bun atât de
luminos felinarul despre care
ai putut să zici totul și despre tot restul
nimic din toate astea
una în corpul alteia
la nesfârșit
prea puţină ruşine pentru furtuna asta
soarele şi pereţii tăi fără urme tot mai fierbinţi
se adună ca nisipul în castelul de la mare
despre care vrei să scrii şi nu mai ai ce
să fumezi o ţigară să-mi spui să nu fac la fel
când o să fiu mare ordinea de zi vase muncă
bani muncă lumină muncă aer
muncă şi un punct de atomi îmbrăţişaţi
care îţi strigă numele de la linia de finish
un apartament îngust şi o viaţă la fel de îngustă
ultima vară monotonă la nord scaunele
noastre gemene la sud televizorul cu care
am crescut la est încă şapte ani la vest
de toate astea e un capăt de telefon la care
o să vorbesc mai tare şi nu o să mă înţeleagă nimeni
o să vorbesc mai încet şi nu o să mă înţeleagă nimeni
o să plâng şi nu o să mă înţeleagă nimeni
o să iubesc şi nu o să mă înţeleagă nimeni
ca în arşiţa asta nu o să mă iubească
nici măcar vârful ăla cel mai înalt
unde nu contează câţi paşi faci
sau dacă te întorci înapoi
între ferestre acoperite cu folie de aluminiu
și un oraș plin de frici o să mă întrebi
ce fac când nu mă vede nimeni
o să aștept să te întorci acasă
să ne uităm la pozele cu noi mici
ghemotoace de vise și apoi doar
ghemotoace de praf nici măcar
în colțuri apoi o să ni se pară
că am semănat dintotdeauna
și singurele povești despre război
o să fie prea departe
de mulțimea străzilor unde
ochii tăi se refractă
din crăpăturile unor întrebări mult prea lungi
o dorință mai aproape
de o umbră pe care nu o recunoști
