David Racoviță: „putem oricând să ne oprim/ și să ne dăm unul altuia pufuleți pe o bancă”
Recenzie de Călin Niţă
David: Sunt student la SNSPA și iubesc mult teatrul și fotbalul (care mi se pare tot un fel de teatru). Mai scriu uneori texte mici și prostuțe când nu mă pot abține să fac altceva.
David este un poet la început de drum, care în ciuda stângăciei în exprimare de care dă dovadă pe alocuri, face o treabă foarte bună în alegerea unui cadru unde poate scrie sincer; Toate poemele au în substrat o definire a unui locus de control, prin pereți, liniile terenului de tenis, sau, în absența lor, printr-o delimitare bizară dintre blocuri și cer. În spațiile astea strâmte, el alege corect detaliile mici ca recuzită, și individualizează eficient arhetipuri ca mama sau bunica prin caracterul oniric al descrierilor acestora. Sper să îl mai vedem publicat și prin alte părți, vocea lui fiind una plină de potențial.
ridică-ți privirea
și observă societatea porumbeilor
care se iubesc și își împart firimiturile de pufuleți
pe delimitarea bizară dintre blocuri și cer
ca și cum ochii sunt făcuți să privească
ce e uman
dar pentru cer,
cer ochelari
pe care nu i-am inventat încă
ridică-ți privirea
putem începe să îi proiectăm
oare ce văd porumbeii
atunci când se uită pe cer
poate că la ei miopia se rezolvă
cu o pungă de pufuleți
și dacă ne săturăm de creat ochelari
putem oricând să ne oprim
și să ne dăm unul altuia pufuleți pe o bancă
ușor vizibilă cu vederea umană
așa cum bătrânii hrănesc porumbei
voiam să jucăm tenis
dar tu,
în loc să servești te aranjai
ca nadal
părul pe spate
tricoul pe umeri
sticlele de apă
simetric
era o obsesie
sau o alegere
și eu pe vârfuri
gata de retur
și așteptam
primele zeci de dăți
dar la un moment dat
toată încălzirea se duce naibii
servește odată
mă uitam la alți tenismeni
care jucau pe terenurile anexe
simțeam că aș putea să-i bat pe toți
tu câștigai
și nici nu serveai
acum mă joc tenis cu un perete,
când mai simt nevoia
peretele îți dă mingea înapoi
instant
peretele servește oricând îi spui tu
dar parcă n-are șarmul tău
genetica
sunt la masă cu mama și bunica
sunt îmbrăcate în haine pixelate și vorbesc o limbă
dispărută de mult
fiecare sunet
abraziv
fiecare cuvânt
clopot.
fiecare secundă, zi.
bunica-mi zâmbește
parcă e om.
mama e murdară pe mâini și arsă și obrajii îi sunt artificial de roșii
în bucătărie miroase a transpirație.
parcă transpiră și ea.
transpir împreună cu mama și bunica, și mâncăm mâncarea încețoșată pregătită după adn
secunda asta,
poate fi și secol.
