Diana voinea: „Copii leucocitici/construiesc castele de nisip în pereții vaselor conducătoare“
Diana voinea: Sunt Voinea și îmi place să scriu de toate pentru toți. De la poezie la eseu și de la pictură la artă textilă, îmi place să cred că încă sunt într-o fază de explorare. Uneori, fac fotografii pentru Cenaclul Visceral. Cea mai haotică shaorma de la Socului încoace.
Poeziile Dianei Voinea sunt alcătuite din imagini caleidoscopice ale lumii postcomunismului românesc al ultimelor decenii. Pornind grupajul de la poemul cu melci care pastișează poemele din vechile manuale de limba română, construind o imagine tradițională aproape asupra familiei ideale, până la al doilea poem care te introduce în perspectiva unui copil mic într-un oraș mare, pierdut printre arhitectura neprietenoasă, sunetele asurzitoare, referințele muzicale și cele politice (turnurile gemene), labirintul emoțiilor ducând mereu la „monstrul” din centru pe care vrei să îl descoperi, dar de care îți e, totodată, frică: nostalgia, și închizând grupajul cu un poem despre familie și imaginea părinților ironic idilică din anii ‘90, pe litoral. Trauma transgenerațională, trauma „tranziției” specifică spațiului românesc, plus trăirile strict personale în care se reflectă aceste traume, se împletesc într-un mod sensibil, tăios și inteligent, întotdeauna cu o doză de ironie și de „făcut cu ochiul” către cititor (un bun exemplu ar fi „Oare Eminescu chiar a avut sifilis/până n-a mai rămas nimic din noi.) care poate prinde poanta sau nu.
Poem cu melci
Îi țin în găleți și le fac salată
Depun ouă,
Melci mici eclozează își fac familia lor de melci
Lenți
Exact așa cum ar trebui să fie o familie
***
Păstrați distanța față de clădire
Orice apropiere are loc
pe propria răspundere
Blândețea doare
atunci cand atenție
Cade tencuiala
Over the Hills and Far Away
Auzi peste vâjâitul aspiratorului
tras de maică-ta prin casă
La 7 dimineața.
Și gândești
Când pui piciorul în București și vrei
Să fugi
Fiecare la scara lui
În această stare de liniște
voi ce căutați aici
În această stare de liniște
nimeni nu mai caută
Nimic
Ca-n vremea când
puteam auzi tramvaiele
Ca-n vremea când
îmi priveai alunițele
Ca-n vremea când
Ne puteam lăfăi în pat
Ca două caracatițe date prin pesmet
Prăjite egal pe fiecare parte
până n-a mai rămas nimic din noi.
În oglindă
Ca două case identice
care nu sunt identice
Nu ca turnurile gemene
până n-a mai rămas nimic din noi
Oare Eminescu chiar a avut sifilis
până n-a mai rămas nimic din noi.
Soarele nu iartă pe nimeni
Glandele suprarenale sunt funny
&cortizolul dansează lambada
Ca părinții mei pe plaja din Mamaia
După ce s-au cunoscut în ‘94.
Copii leucocitici
construiesc castele de nisip în pereții vaselor conducătoare
Și se visează
Prințese.
Adulți hematoși stau pe margine
&privesc cu teamă la
Greșelile copiilor lor
Toți suntem elemente figurative
Iar soarele nu iartă pe nimeni
La finalul zilei
Doar ciorbă la suprapreț
Îndoielnic
“Împinge tava”
Nu mai pot face diferența între mine și mine.
