Dani Blănariu: „îmi imaginez că toată suferința va fi/plantată într-un pom cu flori“
Recenzie de Clara Caradimu
Dani Blănariu: Sunt student al universității Babeș Bolyai, specializarea educație fizică și sport, instructor și sportiv de performanță. Am publicat poezie atât pe pagini literare precum po3ziadeduminică, omiedesemne, haimanale literare, book.coffeshop, cât și în reviste: criticarad.ro, Meridianul, Helis și Planeta Babel. Poemele fac parte din manuscrisul în lucru al volumului meu de debut.
Îmi place mult că Dani nu ezită să-și construiască poemele pornind de la subiectivitatea propriei percepții, totodată reușind să spargă sfera autobiograficului. Poemele sale au o forță senzorială puternică, pornind de la descrieri ale unor experiențe umane fundamentale – precum depersonalizarea sau teama (,,corpul nu a recuperat niciodată/ liniștea/ mecanismele de apărare au intrat/ sub piele”). Poetul ne plimbă prin percepția subiectivă a exteriorului (frunza, picăturile de ploaie, ambulanțele și melancolia generală a ambientului) și finalizează construcția sintetizând peisajul într-o idee singulară, cheia poemului (,,îmi imaginez că toată suferința va fi/ plantată într-un pom cu flori (...)/ în care vor locui/ oameni care au uitat de limbaj iar/ apoi și-au amintit de emoții”).
Unde speranța nu respiră
ambulanțele trec des pe-aici
mai des decât poate să proiecteze
imaginația speranțe
aici, încrederea nu ajută la nimic
te gândești cu groază cine urmează
și cu ce a greșit
stai cu telefonul strâns la piept și te
rogi să nu fie vreun apropiat, vreo
rudă, vreun prieten
corpul nu a recuperat niciodată
liniștea
mecanismele de apărare au intrat
sub piele și mini farmacia din
buzunar a expirat odată cu
umanizarea
îmi imaginez că toată suferința va fi
plantată într-un pom cu flori, flori
colorate și uriașe în care vor locui
oameni care au uitat de limbaj iar
apoi și-au amintit de emoții.1
Identificare
îmi țin ochii neclintiți spre o
fereastră uriașă unde o frunză se
zbate să cadă între ultimele
picături de ploaie.
e un început de toamnă neobișnuit
de melancolic, chiar și pentru noi.
lucrurile nu mai sunt de mult la
locul lor iar moralitatea e un tablou
plin de praf uitat în colțul podului.
intenția a fost mereu acolo, după
ziduri
scenele se petreceau în derulare,
într-o manieră mult prea
stângace
am intrat atât de adânc în pielea
personajului încât n-am putut să
mai ies niciodată.
