Lucian Olteanu
editura a refuzat permisiunea folosirii textului
am nevoie de self-help books
pentru golul din stomac,
plin cu ultima rețetă semi-improvizată
combinație gourmet studențesc,
pentru atunci când bolul de cereale cu lapte
de la miezul nopții
nu a fost decât un flashback
spre o eră a negării,
pentru imodium luat cu cafea pe stomacul gol,
pentru partea din mine care nu are
instinct de conservare,
pentru google search doamne nu vreau să mor
fiecare are un viciu,
e greu să aleg între
a citi fiecare notă de subsol,
sau două-treișpe ore de “stai, ce făceam?”
în dicționarul meu nu scrie moderație,
gps-ul e blocat
la următoarea stradă virați la stânga
apoi virați la stânga
în continuare virați
la stânga
mergeți tot înainte;
am rău de mașină
am nevoie de self-help books,
citite la micul dejun,
cafea, grapefruit și ou fiert,
citite la prânz,
doar eu mănânc pâine în casă,
citite la cină,
mii de contradicții, mănâncă-le pe toate,
dar nu prea mult
nu visează toți copiii
să repare tot răul de pe lume?
când mai rămân doar firimituri amăgitoare
și sufletul a intrat în ketoză,
când viața încape în trei mese și-o gustare,
iar editura refuză permisiunea folosirii textului,
aportul personal e irelevant,
regresul e inevitabil
am nevoie de self-help books
ca să o iau de la capăt
latent
nu sunt mai mult decât o mână de angoase
cu kerning amatoricesc,
microtipografia umbrelor astea
denotă regret și paginile au
câte un cuvânt pierdut pe fiecare,
înot încet încerc înec
mă trezesc; disociez în metrou
atârn letargic de orice mă prinde
oricine mă scapă sau vai
am dat eu drumul
e ușor să te plângi de viață
după un somn escitalopramic și
o cafea nocturnă, orele lucide sunt mai mult
o pagubă hârtia e pătată cu lacrimi arse
stoarse de cortisol
mă uit pe linkedin
mă uit pe bumble
mă uit pe geam
căzut la pământ cerul e
departe și mă târasc în cercuri
ora asta e un minut interminabil
nu mai e nimic aici
omul pe care-l vrei e latent, lucian,
prins undeva între piața muncii și plaja modern
mereu prezent, rareori asistat de rațiune
în oglindă e mereu altcineva
și râde și urlă
pune scoci, touch grass
în ciuda așteptărilor
știu să repar lucruri,
nimic nu merită lăsat stricat
chiar dacă nu arată la fel,
crăpăturile alea sunt pline cu iubire
la nivel molecular până
le seacă timpul la microscop
e asurzitor de pustiu pe stradă,
dar muzica nu merge ascultată în mers
mersul e pentru gândurile din
duș pe care vrei să le uiți,
pentru conversațiile jenante din subconștient
pentru obsesia perversă a pierderii timpului
ies din casă just for show,
simularea unei existențe plăcute
reprimată de ceva angoasă de care
doar eu mai sunt prins, odată
două dureri congruente,
acum doar una cu mai mult self-pity
și-a făcut în ciudă aspirațional
„ieși afară, touch some grass
după mai vedem”
am învățat singurătatea ca pe
luceafăr, două strofe și ceva în colțul gurii
primesc notificare; am o durere de cap
cu screen time 13 ore pe care
nu mi le-amintesc și briza
de la geam împrăștie inutil
praful din mochetă; abia făcusem curat
difuzorul îmi cântă
„you can love again if you try again”,
dar până la noi dispoziții
mă iau de mână și ne plimbăm amândoi
prin șiroiul liniștii ăsteia ca
printr-o ploaie caldă
fără nori
