Cronică de Teatru: Mercury Fur
“Pentru trandafiri și arme nucleare!”
Autorx: Tsumi
Sunt puține lucruri care te pot face să plângi timp de 20 de minute pe străzile din București, mergând spre stația troleibuzului 86. Aceleași lucruri pot face pe altcineva să simtă că și-a pierdut ziua asistând la o altă denaturare degradantă a conceptului de umanitate. Unii se mulțumesc să spună simplu despre Mercury Fur că nu e pentru oricine. Și poate într-o Românie în care există persoane care se ofensează de la conținutul Untold și Art Safari, chiar e cu atât mai dificil să vezi o piesă ca asta dincolo de brutalitate, șoc și nihilism. Însă tandrețea viscerală din substratul acțiunii nu poate fi prezentată altfel, iar echipa tânără și determinată din regia Teodorei Florea transmite întocmai o experiență tăioasă, marcantă.
Mercury Fur este o distopie post-apocaliptică într-un viitor care se simte alarmant de apropiat, palpabil și periculos, în care fricile cele mai mari ale omului modern prind viață într-un cadru pe cât de terorizant, pe atât de inocent și demn de milă. Inițial refuzată de către publicațiile de teatru și jucată pentru prima oară în Anglia anului 2005, piesa a fost întâmpinată vicios, cu ieșiri masive din sală și critici ostile. Cu toate acestea, în ultimii ani recenziile au simțit o schimbare puternică înspre o recepție pozitivă generală. Asta poate însemna că lumea învață să decojească straturile dureroase de deasupra rănii provocate de imagistica terifiant de violentă și subtil de blândă creată de Philip Ridley. 2023 marchează prima punere în scenă în România, la 8 ani după ce drama și-a scormonit un loc pe Off-Off Broadway.
Punctul în jurul căreia gravitează cea mai mare parte a emoției provocate de către piesă (ba chiar simbolul cel mai sensibil pentru iubirea pe care aceasta o ascunde) este relația dintre protagoniști, doi frați pe nume Elliot (Aurelian Culea) și Darren (Tiberius Nicolae Zavelea). Ei sunt cei care ne întâmpină în lumea confuză și deprimantă din Mercury Fur, dar și cei care ne pavează ieșirea într-o notă și mai confuză și mai deprimantă. Acțiunea începe într-un apartament dezafectat pe care cei doi frați încearcă să îl pregătească în grabă pentru o “petrecere” și continuă într-un ritm alert, fără obstacole în interacțiunea fizică și limbaj.
Elliot, mai mare, devine repede agresiv față de fratele său distras, însă dialogul cade ulterior în rememorarea trecutului pre-apocaliptic, care oferă mai multe indicii utile. Frații sunt tineri (19 și 16 ani în detaliile piesei originale, dar nespecificat în replici), iar societatea lor a fost distrusă relativ recent, probabil doar cu câțiva ani în urmă, dragostea lor inocentă fiind supusă unor încercări brutale pentru pură supraviețuire. Mai mult, aflăm despre fluturi, insecte care ingerate oferă escapism temporar, dar și daune permanente creierului, pe care Elliot le vinde în paralel cu organizarea regulată de “petreceri”. Cei doi sunt sub autoritatea permanentă a lui Sphinx (Ciprian Loghin), liderul plin de cruzime al grupului lor.
Una dintre părțile mele preferate este însă intrarea în scenă a lui Naz (Silviu Bucătaru). De-o vârstă cu Derren, aceștia doi își câștigă repede prietenia, printr-un jurământ care va avea foarte multă însemnătate pentru parcursul piesei. Uniți prin prisma traumelor și a necesității de a le uita, Naz și Derren ne oferă unele dintre cele mai odioase clipe din trecutul lor și justifică nevoia personajelor de a-și distruge amintirile. Memorii despre invazii și revolte tranșează puternic publicul, însă conturează vulnerabilitatea tuturor persoanelor implicate. Devine clar că nimeni nu vrea să trăiască în lumea asta, deși nimeni nu vrea nici să moară.
De aici încolo mai apar câteva personaje care au mai multe sau mai puține în comun, evocând familiarități dubioase, naturaleți macabre sau limitări relatabile, duse la extrem, care ne pun față în față cu o escaladare fără drum de întoarcere a poveștii, în care deciziile de viață și moarte se confruntă cu cele mai primare, nealterate forme de iubire. Grupul este astfel completat de Lola (Cătălina Nițu), Ducesa (Loredana Vlăduț), Invitatul de Onoare (Luca Rădulescu) și Piesa Petrecerii (Ilinca Ionescu), iar destinul nefast spre care povestea se construiește poate păcăli ușor înspre pierderea speranței în umanitate. Substraturile sunt, bineînțeles, mult mai pătrunzătoare, iar labirintul emoțional în care ne aflăm încarcerați nu are nicio scăpare ușoară. Criza existențială provocată de Mercury Fur e incomparabilă dacă o punem în context cu încărcătura traumatică a personajelor, dar mai ales cu reziliența lor.
O încărcătură pe cât de amuzantă, pe atât de dezgustător de realistă este critica asupra puterii, valorii materiale și corupției. Capacitatea de dezumanizare a celor care nu au nimic de pierdut este deosebit de enervantă, însă balansată de noblețea înduioșătoare a celor dispuși să piardă totul oferă o ambivalență aproape poetică întregii desfășurări. Se joacă puternic cartea riscului și a dublului standard în prețuirea vieților omenești, mizând pe lipsa logicii atașamentului și a emoțiilor care ne leagă, mai ales în situații de criză. Privitorul este obligat să-și pună întrebări dificile de tipul “Ce aș ajunge să fac pentru cei la care țin?”.
Ce e de asemenea fascinant (deși deloc revoluționar) este dramatizarea micilor detalii, mai ales cele ce ridică posibilități ample de interpretare a caracterului personajelor, dar și al trecutului acestora pre-cataclism. Amintind de tragedii grecești sau chiar de piese mai noi, de impact internațional precum Incendii (publicată, de altfel, în același an cu Mercury Fur), dar cu o subtilitate mai precisă în trecut și cu o explozie a prezentului mult mai extremă, piesa creează climatul anxios al unei prăbușiri inevitabile, dar imposibil de anticipat. Haosul este un element necesar, un simbol aproape autoritar, divin de nemilos asupra întregii lumi.
Unică este, pe lângă toate aspectele mesagistice și interpretative, vizualitatea cadrului și a costumelor, echipa de lumini, sunet, scenografie și costume făcând o treabă pe cât de curajoasă, pe cât de interesantă. Punerea în scenă realizată de către grupul tehnic surprinde întocmai vibrația, elementele și jocul necesare pentru a capta un public nou, post-douămiist, cu exagerările trendurilor actuale, formând la începutul piesei iluzia unei lumi aflate prea la distanță (iluzie care se pierde în mod magnific până la final, cu trântirea cutremurătoare a unor motive, frici și idealuri complet contemporane). Astfel se formează chiar o notă de început plăcut comică gata-gata să te răstoarne pe toate părțile sinelui.
Cu toate acestea, e necesar să avertizăm cu toată rigurozitatea asupra violenței din limbaj. Deși duritatea lui nu se compară cu a poveștii și există doar pentru a oglindi degenerarea și deznădejdea din cadrul unei lumi rămase fără reguli, extremitatea lui ofensatoare poate să deranjeze persoanele nepregătite. Atât descriptivitatea scenelor de cruzime fără margini cât și implicațiile de ură subversivă marchează un punct la care publicul trebuie să se aștepte. E de remarcat totuși că traducerea în română aleasă pentru replici face o treabă bună în a mai îndulci această brutalitate periculoasă, fără însă a o cenzura.
Distribuția este la rândul ei potrivit echilibrată, evitând problematica apărută în alte țări cu privire la folosirea minorilor într-o punere în scenă mult prea dură pentru ei (actorii aici sunt în marjă totală majori, studenți sau absolvenți de teatru). Deși într-un cadru sistemic ideal personaje precum Lola sau Ducesa ar fi jucate de o persoană trans, respectiv de o femeie mai în vârstă, limitările resurselor și ale contextului pot fi pe deplin înțelese, iar interpretarea minunată a actrițelor le oferă pe deplin dreptul asupra rolurilor primite. De altfel, întreaga echipă de actori făcut o treabă super, deși interacțiuni precum Darren-Naz, Elliot-Darren și Elliot-Lola (în ordinea aceasta) mi se pare că au oferit o chimie mai mult decât perfectă, cu o naturalețe deosebită.
Îmi doresc mult să nu dau prea multe detalii despre poveste, deși simt că poți fi luat prin surprindere de către Mercury Fur inclusiv privind-o cu toată previzibilitatea. Chiar nu am idee cum am putut petrece atât de puțin timp pe scaun simțind că văd atât de multe. Întreaga piesă promite dezastru pentru următoarea secundă, iar amânarea lui tulburătoare oferă o tensiune pentru care mă simt deosebit de prost că nu am plătit bilet. Ceva îmi spune însă că dacă la New York intrările la punerile în scenă pentru această piesă au ajuns să coste până la 100$, un viitor mai curajos și mai puțin ipocrit o să îi garanteze continuitate și la noi. Pentru că până la urmă, Mercury Fur nu este despre șoc sau brutalitate, nu este despre panică și teroare, nu este despre degenerare și lipsă de speranță. Toată brutalitatea care există în lumea conturată de Philip Ridley și transpusă de Teodora Florea are un singur scop, să te provoace în a rezona, obsesiv și incomod, cu o declarație de dragoste de tipul “Te iubesc atât de mult încât aș putea să te omor”.
