Interviu Lena Chilari: „am învățat că sunt cel mai fericit și întreg om pe scenă”
Autoare: Ioana Florescu & Beatrice Pleșcan Foto: Svetlana Vakulovski
Lena Chilari (n. 1995, Republica Moldova) este câștigătoarea premiului Regele Dimineții”, în cadrul celei de-a VII-a ediții a Premiului „Alexandru Mușina” pentru debut în poezie. Își face debutul în 2020 cu volumul de poezie „O cană de noviciok la bătrânețe”, apărut la Editura Tracus Arte. Supranumită “o forță a naturii”, Lena își înalță poezia confesivă prin intermediul performance-urilor de spoken word poetry. A participat la diferite ediții ale proiectului Cozy Poetry Night, în cadrul lecturilor SWORDS - Spoken Words Sessions. Cele mai recente performance-uri includ Feminist Film Festival la București, Institutul Blecher și prima ediție Transylvania International Spoken Word Festival la Cluj Napoca, în calitate de invitată.
În volumul de debut: “o cană de noviciok la bătrânețe”, fiecare poem face parte dintr-o narațiune, astfel încât la final, creezi o relație între tine și cititor, prin caracterul confesiv al poemelor. De la legăturile tale cu Republica Moldova și venirea în România pentru a studia Literele la Cluj, până la legăturile familiale.
„pe tata pot doar să-l iubesc//pe când el nu a fost iubit de părinții săi pe tata pot să-l ridic în slăvi// pe când i-a fost furată întâietatea de un alcoolic impostor ce se vrea creștin înrăit de mama mă-sii”. Cum vezi expunerea publică a acestor laturi vulnerabile în volum, într-o cultură în care suntem învățați că rufele se spală în familie?
Cred că am murdărit toate rufele mele și ale familiei mele fără să mă gândesc la consecințe. Voiam doar să supraviețuiesc și să rămân în viață, iar când am rămas, mi-am dat seama că am rănit multă lume, la fel cum am fost rănită și eu de către ei. A fost și este greu să trăiești consecințele unui astfel de volum, însă este o decizia pe care mi-am asumat-o și mi-o asum în continuare.
Ești genul de performer care își pune tot sufletul pe scenă în fața publicului și îmi închipui că un act atât de vulnerabil vine cu costuri emoționale mari. Cum îți găsești puterea de a scrie atât de liber despre niște stări și sentimente puternice?
Într-adevăr îmi ofer sufletul și corpul pentru fiecare performance pe care îl fac. Ajung mereu o carcasă goală, tristă și singură în drum spre casă. Plâng foarte mult după ca să îmi revin. Cred că vorbesc și scriu atât de liber, tocmai pentru că mi-am asumat acest rol, de a fi o poetă și un om absolut autentic. Cineva trebuie să fie curajos și puternic, ca să dea curaj și putere mai departe.
Ce ai învățat de când ai început să scrii poezie până în momentul acesta?
Am învățat că sunt cel mai fericit și întreg om pe scenă. Am aflat că merită să trăiesc mai departe pentru că, aparent, știu să povestesc și să scriu poezie. Am aflat că lumea mă apreciază și mă iubește pentru cine sunt, ceea ce este încă incredibil pentru mine. Am aflat că pot să relaționez cu publicul foarte ușor și pot să le deschid inima pentru a-mi citi poezia din ei.
Spuneai în cadrul ediției Institutului Blecher la care ai fost invitată recent că scrii mai rar și mai mult faci performance pe textele deja existente. Cum îți simți poezia acum, față de momentul în care ai debutat?
Cred că poezia mea a devenit embrionară. Mi se pare că mă fac pe mine prin poezia mea. Mi se pare și sper din tot sufletul că am crescut și am cultivat o profunzime clară. Cred că lucrez mai precis pe texte, exersat.
Ai vreun ritual sau vreo superstiție la care apelezi înaintea unui performance?
Îmi frec mâinile și mă rog înainte. Așa spunea bunica, că fiecare deget e legat de un organ intern și trebuie frecat cu precizie. Mă rog pentru că așa m-a învățat ea și pentru că fiecare performance este extrem de important pentru mine și am nevoie de toată credința că o să reușesc. Rugăciunea mă aduce mai aproape de ea, cea care m-a învățat primele poezii spuse pe scăunelul ei atunci când eram mică. Ținea foarte mult la cum le spuneam, la fel cum țin eu mult la asta acum.
Textele tale sunt dinamice și pot fi ușor de pus în scenă. Îți faci vreun plan înaintea unui performance?
Da, am de obicei o viziune, cum vreau să arăt, cum vreau să mă mișc, care este timbrul vocii pe care o exersez mult înainte. Dar improvizez foarte mult, țin cont de public, context, scenă și încadrarea pe ea și mai ales, la cum mă simt mai exact în ziua respectivă.
Când ai un performance în fața unui public, cum îți dorești să te conectezi cu publicul? Și din experiența ta, cât la sută din moment îți dorești să vii cu amprenta spontană?
Vreau să mă conectez total cu publicul. Dar vreau să mă conectez total și cu sine. E o experiență întreagă, lectura în public, performance-ul. Vreau să fim cu toții mai bine și mai buni decât am fost data trecută cu toate experiențele noastre comune de organism întreg și viu.
Ai avut vreun moment spontan în timpul unui performance, fără legătură cu planul inițial? Cum l-ai integrat?
De fiecare dată am un moment spontan. O dată în Satu Mare am mers împingând scaunele către public. La Cluj Arena am așezat ușor stativele de microfon în timp ce citeam ultimele versuri din programul pentru show. Tot atunci, la poemul despre fratele meu am căzut pe jos ca un rockstar fără să plănuiesc. Mi-am făcut și două răni adânci pe labele picioarelor, m-au durut și plămânii mult timp după acel performance (tot asta a atins cel mai mult publicul, poate o să apară undeva cândva publica). La deschiderea la Feminist Film Festival din București, am alergat toată sala în timp ce citeam „crăpând oglinda cu pumnul” și am terminat de alergat și urcat scările către podium chiar la ultimul vers. M-am bucurat enorm și am scos și un „yes" la final. Momentul poate fi găsit ușor pe Youtube, a fost surprins de către consăteanul meu, Oleg Brega.
Care a fost prima senzație pe care ai simțit o după ce ai făcut pentru prima dată spoken word?
Am plâns foarte mult după pentru că am dat tot ce am avut pe scenă. Și acum fac asta, plâng extrem de mult și nu mai știu cine sunt cu adevărat.
Pentru cei care și-ar dori să înceapă de undeva cu spoken word, dar nu știu cum să o facă, din inhibiții sau din teamă, ce sfat le-ai da ca să scape de disconfortul propriei voci de a citi sau reciti textul pentru a deveni siguri pe lectură?
Să-și imagineze că vocea lor e o minge pe care trebuie să o arunce la peretele din celălalt capăt al sălii și să nu-și bage niciodată mâinile în buzunar. E nevoie să citească foarte bine textul sau textele înainte de a ieși pe scenă, tocmai ca să creeze o relație intimă și personală cu textul. Cel mai important, să nu le fie frică să se expună, să experimenteze cu formele de performance și să își dorească să devină din ce în ce mai buni și mai siguri pe ei și textele lor. Le urez mult succes și sunt absolut sigură că o să reușească.
Ai o relație specială cu cinematografia, o privești ca pe un act intim, din care te inspiri. În schimb, care ai spune că e relația ta cu teatrul?
Cu teatrul mă conectez greu. Merg constant la cinema, privesc întruna filme, dar la teatru merg rar și obosesc rapid. Îmi pare rău de relația asta precară, dar cu filmul este o dragoste adevărată.
Care este filmul tău preferat? Dar regizorul?
Filmul meu preferat din copilărie e „What dreams may come” cu Robin Williams, mă uitam deseori cu tata la el. Filmele de acum care mi-au intrat la inimă imediat sunt „Promising young woman” și „Aftersun”. Regizorul meu preferat este Hayao Miyazaki.
De ce crezi că noi nu avem o cultură a spoken word-ului bine dezvoltată în România? Există nucleul concentrat înspre Ardeal, îndeosebi la Cluj cu Nest și Poethree, și mai bine consolidat prin Transylvania International Spoken Word Festival. Ce îi lipsește României pentru a fi la nivelul internațional, setat destul de sus de competiții de slam de renume precum Festivalul Tell’Em de la Rotterdam?
Cred că deja stăm minunat și promițător la partea de spoken word în România. Cred că dacă continuăm tot așa în vreo 2-5 ani ajungem la un nivel internațional cu artiști români talentați care să reprezinte țara mai departe. Eu mi-am dorit mereu să reprezint Republica Moldova și România mult mai departe decât sunt acum. Am toată încrederea în scena românească și în viitorul ei. Abia aștept să ajungem mari!
Ce poeți sau performeri de spoken word (de la noi sau din străinătate) admiri?
Îmi plac enorm Poethree și urmașii lor. Îmi plac toți cei antrenați la Strada fără nume și îmi plac generațiile noi, pline de idei, ambiție și forță. Mi-au plăcut toți artiștii străini pe care i-am întâlnit la festivalul internațional de spoken word din Varșovia, am păstrat legătura cu toții și mai ales, mi-au plăcut artistele străine de la Transylvania International Spoken Word Festival. Îmi plac artiștii formați la open mic-urile mele. Cred că au foarte mult talent și au preluat un soi de hărnicie poetică de la mine. Cel puțin, așa îmi place enorm să cred.
