Interviu Silvia Grădinaru: „exersez auto-reglarea în mijlocul stranietății sau agitației”
Autori: Arina Gheorghe & Ștefan Pușcașu
Silvia Grădinaru e din Câmpina. Născută în 1989, mutată în București, lucrează de peste 10 ani în publicitate. A ajuns în Cartea Recordurilor în 2012 în calitate de co-autoare a celui mai rapid roman (colectiv) scris vreodată. În același an a debutat cu volumul de poezii "L`enfant terrible".
De atunci, a continuat să publice și să traducă poezie pentru diverse reviste, online și offline. A luat parte la festivaluri în orașe precum București, Brașov, Iași, Arad și Berlin. În 2019 a performat poezie la Balkan Trafik în Bruxelles în deschiderea concertului Subcarpați.
Din 2018, ține cursul interdisciplinar de creative writing ”Poetry and Advertising” în România, dar și pentru Poetry School în Londra.
Cum ai ajuns la formatul online actual al poemelor tale? Ce avantaje și dezavantaje vin cu acest format multimedia?
La formatul online al poemelor am ajuns când am intrat în pandemie. Brusc, evenimentele literare au trecut în online. Când am primit invitații să particip la diverse lecturi, am început să mă întreb cum poate poezia mea să ajungă la oameni, fără ca eu să fiu prezentă acolo când se întâmplă asta. A fost o provocare, dar și ceva ce mi-a plăcut să fac și m-a învățat foarte multe. De la noțiuni de bază în programe profesionale de montaj, la cum să mă joc cu camera 360, sau pur și simplu să văd cum adaptez pentru video-poezie un format văzut pe TikTok. Procesul de învățare și felul de diferit de a lucra și descoperi propriul text aș spune că sunt cele mai mari avantaje. Iată, nici nu mi-au lăsat timp să mă uit după dezavantaje.
Ai reveni vreodată la formatul editorial? Simți acum că este restrictiv?
Cred că fiecare format are rolul lui și poate funcționa cât se poate de bine. În ultimii ani, am participat cu texte în diverse antologii și m-am bucurat de fiecare dată de ceea ce a ieșit. De exemplu, mi-a plăcut foarte mult să fac un performance pe foaie cu textul publicat în antologia ”Tu, înainte de toate” – acolo poemul se află în notele de subsol, iar numerele care trimit către versuri sunt grupate pe pagină sub forma inițialei T, din al doilea nume al meu. Deocamdată nu am în plan un volum, dar în niciun caz nu are formatul editorial vreo vină pentru asta. Ba, din contră, în ultimii ani volumele publicate arată că încă e destul loc pentru explorat și venit cu lucruri noi în zona asta.
Cum privești acum „L’enfant terrible”? Ai schimba ceva la volum?
Ce bine că vine acum întrebarea asta! Am avut o relație complicată cu volumul. Întâi m-am bucurat că a ieșit, apoi am început să mă gândesc că m-am grăbit să-l scot în lume și mai degrabă mă feream de a-l menționa. Acum am ajuns să-i fiu recunoscătoare pentru că e parte din povestea mea și am învățat enorm din experiența asta. Parcă se pune foarte multă presiune pe debut și mi-a luat mult timp să înțeleg că tocmai asta e: un debut. E un moment în timp. De acolo, poți merge oriunde cu poezia. Și da, se poate și fără presiune. De fapt, cred că abia atunci ajungi la ce îți dorești cu adevărat.
Când lucrezi la un video-poem, cum împaci conținutul textual cu cel video? Mai întâi vin ideile videografice sau textul poetic?
Pentru mine, până acum, parcursul a fost de la text către reprezentarea video. Chiar aș fi curioasă să știu cum e pentru cine face invers. Îmi vine în minte și un paradox pe care abia acum îl conștientizez. Deși anumite pasaje din poeme s-au bazat pe o imagine pe care am văzut-o sau avut-o în minte, când a fost vorba să fac video-poeme, imaginile acelea nu au ajuns în formatul video. Poate așa lucrăm toți, cine știe? Mă gândesc și la poemul „aici las de la mine și crezi că mă cunoști mai bine ”. Eu aveam o imagine pentru el în minte. Apoi a prins altă viață în posterul cu ilustrațiile Anei Maria Dudu, iar în proiectul Her Word are din nou o altă reprezentare. E fascinant să poți să vezi prin ochii fiecăruia.
Lucrezi în publicitate și din 2018 ții cursul de creative writing „Poetry and Advertising”. Cum influențează publicitatea poeziile tale? Există riscul de a aluneca într-un discurs tip corporatist în poeme?
Poemul cel mai influențat de publicitate e „Femeia perfectă”, unde discursul corporatist e deturnat cu intenția de a reflecta la imaginea femeii care ni se prezintă în media. Am fost plăcut surprinsă să văd că poemul a rezonat și cu oameni care nu lucrează deloc în domeniu, dovadă că un asemenea discurs poate funcționa dacă privește și dincolo de sursa lui.
Mi s-a părut super interesantă descrierea atelierului și de când am citit-o, am o întrebare pe creier: Ce au în comun Volvo și Arghezi?
Acum mulți ani, Volvo a avut un spot prin care promova funcția de conducere autonomă prin ABC-ul morții. N-ai spune că moartea și accidentele sunt ceva de prezentat într-o reclamă la o mașină, nu? Dar a funcționat. Așa și Arghezi a pus florile de mucegai în poeme, când nu erau mulți care să fi zis că ar fi o idee bună. Și, apropo de ABC, tot Arghezi avea un poem în care vorbea despre moarte prin prisma jocului.
Având în vedere că ai multă experiență în spoken word, consideri că există poeme care au viață doar pe hârtie sau orice poem poate fi citit out loud?
La un moment dat, eram cu Răzvan în bucătărie. Pe masă aveam cartea de bucate a tizei mele, Silvia Jurcovan. Tot vorbind, Răzvan a luat cartea și a început să citească din rețete ca și cum ar fi un performance de poezie. Pentru mine, asta e dovada perfectă că se poate face performance cu orice text ai pune pe hârtie.
Ce sfaturi ai da unui poet care dorește să-și lectureze poemele la un eveniment? Cum „onorezi” un poem recitându-l?
Dincolo de vocea clară, de dicție și alte detalii asemenea, aș spune că cel mai important e să te simți bine în timpul lecturii. Și să se simtă că te simți bine. Să se simtă că ești prezent în poem, dar și cu cei din jur. Să lecturezi și să ridici ochii din foaie și să întâlnești oamenii. Să folosești spațiul, nu doar vocea, ca să te întâlnești cu ei. Nu doar că e o ocazie de a oferi ceva celor care vin la evenimente, dar e și un exercițiu de a primi. Dacă ambele sunt cu bucurie și prezență, cred că onorăm pe toată lumea – poemele, publicul, dar și pe noi.
În 2012, ai ajuns în Cartea Recordurilor în calitate de co-autoare a celui mai rapid roman colaborativ scris pentru „Moș Crăciun & Co”. Care este povestea din spatele acestui proiect neconvențional? Ai mai avut alte idei asemănătoare care nu s-au materializat?
Recunosc că, pentru că a fost acum peste 10 ani toată povestea, a trebuit să caut și eu un articol să-mi aduc aminte coordonatele exacte. Îl las aici pentru cine e curios cum a fost pus la cale tot. Eu mai degrabă țin minte cum s-a simțit entuziasmul de a face parte din proces, lucrul la calculatoarele de la Facultatea de Matematică, cum ieșeam pe hol să ne mai gândim sau cum ne întrebam peste umăr ce culoare au ochii unui personaj anume, ca să știm cum punem peste tot.
Legat de idei, aici cred că persoana de întrebat e mai degrabă Yigru Zeltil. După lansarea volumului „INTJ” al lui Dmitri Miticov eram mai mulți la masă și Yigru a spus că are o mulțime de idei de proiecte pe care nu le-a făcut, dar le ține în minte. Am dezbătut atunci că și asta poate ar fi o idee de proiect în sine. Dacă ați întrebat și voi de idei așa, poate chiar e ceva aici.
Lucrezi la vreun proiect nou? Ne poți da un mic inside?
Ce pot să spun sigur e că unul dintre proiectele la care particip va fi o expoziție cu o misiune de destigmatizare cât se poate de necesară în zilele în care trăim. Mai mult nu dau din casă, dar sigur atunci când o să vedeți expoziția o să știți că despre ea vorbeam!
În „bine te-am găsit în cel mai fericit loc în care ai putea fi” scrii: „noul normal, un nou set de legi ale universului”. Care simți că este normalul pentru tine acum? După ce set de legi simți că se ghidează universul tău?
Ca să parafrazez din titlul poemului pe care îl citați, în timp am ajuns să-mi coordonez viața în așa fel încât să pot spune că sunt în cel mai fericit loc în care aș putea fi. Ceea ce înseamnă să exersez auto-reglarea în mijlocul stranietății sau agitației, să găsesc un centru. Să practic recunoștința, mai ales pentru lucrurile mici și pentru cele pe care altădată le luam de-a gata. Mai înseamnă și să mă înconjor de oameni cu care împărtășesc valori, cu care sistemul meu nervos se simte deloc nervos; oameni cu care pot să râd la aceleași glume, dar cu care să practic și moduri noi de a privi lumea. Nu-mi iese mereu, dar spre asta țintesc.
Crezi ca ai capul greu? (din „o zi care nu mai începe nu se mai termină”)
Având în vedere că tocmai am scos atâtea din cap și le-am pus aici, pot să spun că e mai ușor. Mulțumesc pentru ocazie!
