Interviu Radu Nițescu - poezia e “ein endloser Spielplatz”
Autori: Bianca Alungulesei & Lucian Florescu
Radu Nițescu (n. 1992) este autorul volumelor gringo (2012), Dialectica urșilor (2016) și Satao (2020). A câștigat diferite premii literare, printre care și titlul de Tânărul scriitor al anului 2020 pentru ultimul său volum. În acest interviu pentru Visceral, Radu ne vorbește câte puțin despre cele trei volume ale sale, despre viața de dinainte de debut, teorie literară și scena literară actuală.
Mulțumim, Radu!
Ai făcut parte dintr-un cenaclu condus de Cosmin Ciotloș, pe care îl amintești și în volumul tău de debut, gringo. Cât de importantă consideri prezența unui mentor în viața unui poet aspirant și care a fost experiența ta într-o astfel de relație?
Era acum mai bine de zece ani (ce zboară!). Cosmin ținea un seminar de literatură română la Litere, la anul al doilea, parcă. Împreună cu mai mulți studenți a pornit o serie de întâlniri care au dus în cele din urmă și la o revistă, Vorba Vine. N-au apărut decât câteva numere. Numărul pilot se găsește pe net aici. Rolul meu a fost unul destul de mic în toată povestea asta, mult mai mult s-au implicat alți studenți și bravo lor că au făcut-o – respect. Pe Cosmin nu-l văd ca pe un mentor în anii ăia, cât mai degrabă ca pe un profesor mișto, de la care am învățat multe, și ca pe un prieten bun. Eu eram prea încrezut pe atunci, câteva premii la concursurile pentru nedebutați, câteva lecturi publice și bineînțeles, vârsta, îmi construiseră chestia asta, și poate aici a fost cea mai importantă chestie pentru mine – c-am dat de niște oameni care m-au făcut să citesc mai mult, să vreau mai mult de la mine și de la poezia mea și să nu mă mai cred buricul pământului. Am avut poate și norocul c-au fost mulți, nu numai Cosmin, și nu numai la facultate – și le mulțumesc.
Cum s-a simțit pentru tine, după ce ați construit o comunitate unită în cadrul cenaclului, momentul în care membri au început să fie cunoscuți separat și nu ca un grup?
Lucrurile n-au stat chiar așa. După ce generația care începuse treaba asta – generația cu un an mai mare decât mine – a terminat facultatea și, poate, și generația mea – treaba s-a fâsâit, fiecare și-a văzut, cred, de ale lui. Nu știu ce mai fac cei mai mulți care veneau la întâlnirile de atunci; unii poate au rămas în zona cărții / literaturii, alții nu. Noi nici nu ne întâlneam pentru că scriam toți sau pentru că voiam să scriem toți (literatură), cât mai degrabă să citim / discutăm niște texte, niște idei, uneori nu ale noastre, și să construim revista aceea. Dar a fost vorba de o comunitate, cum ziceți, și de un moment. Cei de la Zona Nouă, din Sibiu, ar putea răspunde mai bine la întrebarea asta – în jurul acelui cenaclu, care se contura, cred, tot pe atunci, și al revistei cu același nume, s-a construit, iată, unul dintre cele mai tari festivaluri de literatură de la noi. Și mai mulți poeți tineri cu volume premiate în ultimii ani au trecut, la un moment dat, prin acel cenaclu.
Ce părere ai despre peisajul cultural de astăzi? Față de anul în care ai debutat, simți că s-a mișcat într-o direcție bună?
Da, așa, overall, parcă s-a mișcat într-o direcție bună, avem mai multe din alea, mai multe din celelalte. N-o să mă apuc să înșir, oricum, mă depășește, dar la noi mi se pare că s-a mișcat așa, uneori ca un melc schingiuit, alteori ca marea, pe flux/reflux și pe valuri.
Tot în volumul tău de debut faci referință la iubirea lui Mike Tyson pentru porumbei, care a avut consecință, în urma unui eveniment nefericit, primul său pumn. Știm din alt interviu că pasiunea ta pentru poezie a început datorită cărților din biblioteca tatălui tău, profesor de română. Crezi, totuși, că aceasta a fost consecința unei alte iubiri? Ai avut vreo pasiune care să te arunce în brațele poeziei înainte să realizezi ce este poezia de fapt?
Am citit pe undeva de povestea lui Tyson, cu tipul care îi omoară un porumbel și de aici prima bătaie, m-a emoționat, de unde și versul. La mine n-a fost așa, și nici neapărat din cauza acelor cărți, ele au fost un impuls. Dar la început de tot o făceam pentru bani. Prin liceu, când începusem să scriu, voiam să câștig premiile de la concursurile de nebutați, erau o sursă destul de la îndemână, să merg gratis în excursii pe unde se mai țineau festivaluri, să-i cunosc pe alții de vârsta mea care scriu, de-astea. Plus că na, aveam în clasă colegi care cântau la chitară, colegi care desenau, care erau foarte buni la mate, care jucau baschet, trebuie să faci și tu ceva. Așa a început; în scurt timp, a început să-mi placă și motivele s-au schimbat.
Ai următoarele versuri care încheie un poem: ”e adevărat aici nu-i cine știe ce poezie/ mi s-a reproșat la prima lectură/ totuși/ dacă tudor ar fi fost în sală/ ar fi zis salut/ sunt tudor și îmi pare rău că nu-s mai dramatic”. Într-adevăr, după cum ai spus și tu în altă instanță, se poate scrie poezie despre orice. În contextul actual, crezi că a trecut vremea poeziilor simple? Ar trebui poezia să abordeze mai frecvent așa-numitele ”subiecte mari”? Crezi că orice tip de poezie e intrinsec angajată politic/social?
Tudor ăsta e un fost coleg de liceu, chiar de bancă pentru un an sau doi; Tudor, nu te-am mai văzut de mult, sper că ești bine.
Nu cred că frumusețea (sau reușita) unei poezii are atât de mult de-a face cu simplitatea sau complexitatea, sunt niveluri diferite. Apa poate fi rece și în pahar, și în Pacific. Îmi vine în minte antologia lui Abbas Kiarostami, apărută la OMG, în traducerea lui Vlad Drăgoi, unde găsești poeme simple, pe contemplație, care mie mi-au plăcut foarte mult, cu o mare putere de a transmite. La Ionel Ciupureanu găsești poeme memorabile, deși simple ca structură. Și sigur că nu toată poezia și arta în general e angajată, ar fi probabil catastrofal să fie interpretată așa. Pe de altă parte, poezia e o formă de expresie și bineînțeles că se poate referi la probleme de ordin politic sau social. Avem (și nu de ieri, de alaltăieri) poezie queer, avem poezie feministă, avem poezie care protestează, care apără, care vrea să distrugă, care încearcă să construiască și tot așa.
În poemele tale menționezi uneori diferite locuri din București (Cișmigiu, Berzei, Sebastian, Londo, Lacul Morii, etc). Care este relația ta cu orașul în care locuiești? Ai câteva poeme în care acțiunea se petrece la țară - crezi că ai fi mai fericit într-un loc mai liniștit?
Cam 95% din viață am petrecut-o în București, șansele să apară în poeme un parc, o stradă, un bar, un lac etc. sunt destul de mari. Ca tot omul, am mai mers la țară, la mare, la munte și am mai scris și despre alte locuri. N-am o relație foarte personală cu orașul ăsta în sine, cât mai mult cu oamenii pe care-i cunosc, mulți din prietenii mei locuiesc aici. Dacă aș putea închide ochii și când îi deschid, să fie toți într-o viață paralelă într-un alt oraș, nu m-ar deranja prea mult să fiu și eu acolo. Locuri de care să mă atașez găsesc oriunde. Îmi place mult să ies din București cât mai des, să merg oriunde, iubesc excursiile și plecările. Iar aici stau într-o zonă destul de liniștită oricum, dacă nu vreau să simt o vreme agitația orașului, pot să scap de ea într-o oarecare măsură. Sigur, când vii de la muncă vara cu metroul aglomerat și toată lumea e frântă, sictirită, transpirată și cineva începe să mănânce un luca și crenvurștul ăla miroase în aglomerația aia ca naiba, ți se ia de oraș. Dar sunt și momente în care îl iubești.
În Dialectica urșilor menționezi mai mulți poeți: Gerard Malanga, Ed Sanders, Evaristo Carriego. Poți învăța lucruri diferite de la poeții din afară față de poeții români? Sau poezia este aceeași indiferent de țară?
Apar acolo, însă destul de întâmplător, nu ca niște referințe. La primii era vorba de un film experimental al lui Andy Warhol (Kiss), cu mai multe cupluri care se sărută. Despre Carriego zic că băteam câmpii la țigară c-o fată, fiindcă ei îi plăcea mult Borges. Dar da, pentru mine a fost mereu important să citesc poeți de-afară, poeți contemporani, poeți de mai demult, etc. Poți învăța lucruri diferite de la poeți străini, la fel cum poți învăța lucruri diferite de la poeții români față de cei din București sau de la cei din București față de cei din sectorul 4. Nu neapărat naționalitatea e criteriul, cât ideea de a-ți lărgi spectrul, de a înțelege mai bine cum funcționează poezia. Cu cât citești mai mult, cu atât înveți mai mult, e banal, dar adevărat, devii mai curios și vrei să descoperi și mai mult. Iar de la un poet care a ajuns să fie recunoscut internațional ai mereu ceva de învățat.
Știm că îți place eseul lui Eliot, Tradiție și talent personal. Din punctul tău de vedere, ai reușit să ajungi la impersonalitatea despre care vorbește acesta în poemele tale? Ce părere ai despre această idee? Consideri necesar sau chiar posibil ca textele să nu aibă la bază personalitatea scriitorului?
Ei, n-am spus că-mi place, doar m-am referit la el într-un alt interviu... Eliot a scris multă teorie și nu-i ca și când mi-ar plăcea mie eseul acela în mod deosebit față de altele, sau scrierile sale în mod deosebit față de ale altor teoreticieni. Oricum, un eseu nu cred că trebuie să-ți placă (mie, sincer, nu mi-au plăcut niciodată prea mult). Nu asta e miza lui – cât să argumenteze, să exploreze, să te facă să-ți pui niște întrebări. Eliot vorbea (acum o sută de ani) despre asimilarea trecutului de către prezent, despre o perspectivă sincronică asupra tradiției literare. Mișcările de avangardă au avut la bază, pe de altă parte, negarea tradiției. Eliot mizează (nu numai în eseul acela) pe eliminarea factorului personal, în sensul unui sacrificiu de sine pe care artistul trebuie să-l facă. N-a fost acesta niciodată unul dintre obiectivele mele (nu mă omor nici după sacrificii). Poezia s-a dezvoltat mult de atunci, și-n multe direcții. Nici măcar concentrarea atenției doar asupra poeziei, și nu asupra celui care o scrie, nu mai e întotdeauna justă: la rapperi, de exemplu, sau la slam poetry, mai mereu cele două formează un întreg. Riscul e poate de a deveni prea personal și de a uita că nu tot ce ți se întâmplă, așezat în versuri, devine de la sine poezie.
Din perspectiva de cititor, Satao este volumul în care sentimentele de depersonalizare, alienare și distanțare se simt cel mai puternic dintre cele trei volume ale tale. Poezia este ceva foarte personal, care îți aparține. Cum te face să te simți faptul că poezia ta ajută pe alții care trec prin situații asemănătoare tocmai pentru că pune în blocuri frumoase de text și sentimentele lor?
E foarte frumos ce ați spus aici. Îmi doresc și sper din toată inima ca poezia mea să facă bine, să-i ajute pe alții, să contribuie într-un fel (bun) la viețile lor. Asta îmi dă putere și curaj să mai scriu, când cele două se mai diluează. Poezia mea nu-mi aparține, aparține fiecărui cititor la care ajunge, și-mi doresc să ajungă la cât mai mulți. Am încercat mereu s-o fac cât mai ușor accesibilă. Ultimele două volume pot fi citite destul de ușor, sunt pe net, Dialectica urșilor și Satao – ultima în varianta scanată a cărții-obiect pe care am făcut-o cu mare drag împreună cu Ramona Iacob – aici trebuie descifrat scrisul de mână, dar cred că merită experiența.
Ce înseamnă poezia pentru tine, în trei cuvinte?
Aș încerca în germană, chit că nu prea știu, ca să pot și să respect regula, și să fiu împăcat, și aș zice așa: ein endloser Spielplatz (un loc de joacă nesfârșit).
