Irina Francisca Ion - “oamenii se decojesc ca portocalele & uită”
warmest
albastru
adèle pleacă te rog
sunt ferestre unde lumina aprinsă nu înseamnă acasă
vara asta fluturilor monarh le e foarte cald
am prins unul doar pentru tine îl păstrez la congelator
în bucătărie mama decojește o ceapă
scrie după dictare
d-e-c-o-j-e-ș-t-e
oamenii decojesc asfalt de pe răni umbre suflete mici &
albastru
nu știu adèle
a trecut mult timp mi-am făcut breton ca să par mai serioasă
mi-au înghețat mâinile în congelator cât l-am ținut în brațe
nu e nevoie să înțelegi poemul e aici să spună
cuvintele astea
cuvintele astea s-au născut să picteze pereții
albastru
adèle gâtul girafei
e pentru cules stele nu trebuie să învețe să zboare eu
trebuie să cobor 36 de etaje ca să-mi aprind o țigară
îmi amintesc când aici nu era o fântână & ștrampii tăi verzi
libelule
locuiesc in apropiere aud când pornești robinetul și curge
albastru
adèle am plecat
oamenii se decojesc ca portocalele & uită
nu vreau sa ne mai vedem
e foarte frig aici să pui o
geacă pe tine iartă
-mă
lumerian
nu știu dacă există poezie fără moarte
probabil aș putea să scriu la infinit despre
mâinile tale m â i n i l e t a l e m â i n i l e t a l e
care se suprapun unele peste altele peste
camere reci de hotel în care răsună ecoul
vitraliu al atâtor vieți simultan atâtea vieți
dau cu aspiratorul & așteaptă la coadă la pâine
se urcă în avioane fumează țigară după țigară
& nimic nu contează când în față e totul & în spate
nu lași un scaun gol la masa nimănui
pe malul apei văd aliniați poeți care au supraviețuit
poeziei lor se lovesc cu fruntea de stabilopozi poate
cineva reușește să se înece & restul să-i scrie un sonet
dacă destinul nostru elastic infinit înseamnă ca poezia să moară
atunci ăsta e un paradox natural dintre cele mai frumoase
nu m-a întrebat nimeni vreodată de ce scriu dar
eu m-am gândit că scriu ca să le dau
tuturor oamenilor & păsărilor & autostrăzilor
& veiozelor & viperelor cu corn
o înmormântare frumoasă
dacă n-ar exista moarte & ne-am spirala la infinit
cred că în fiecare noapte ți-aș îngropa de vii
mâinile cât încă respiră vreau să trăiesc
fiecare minut într-o fragilitate amorfă
vreau să le dezgrop dimineața devreme
să mă doară nervurile lor atât de reale
& cum stai nepăsător de frumoasă
pe o fosilă de rinocer care tocmai se trezește
am încredere că o să găsim o infinitate de moduri
de a ne pierde & de a scrie poezii despre pierderi
chiar dacă nu în pământ măcar
în crăpăturile unei biserici care
se tot dărâmă pe noi
