Interviu Răzvan Țupa: „și eu și mulți dintre cei care debutau în primii ani ai anilor 2000 puteam să jurăm că poezia românească începe cu noi“
Autoare: Andreea Roxana Ghiță
Răzvan Țupa (n. 1975, Brăila) este unul dintre cei mai reprezentativi poeți douamiiști, cu o poezie complexă și puternică. Un spirit extrem de deschis care a reușit să extindă poezia în spațiul virtual și a jucat un rol semnificativ în ceea ce privește performance-ul, Răzvan Țupa este autorul mai multor volume de poezie: primul său volum, fetiș (2001) a fost distins cu Premiul Național pentru Debut în poezie „Mihai Eminescu”, volum care a apărut în 2003 la editura Vinea într-o ediție revăzută și adăugită: fetiș - o carte românească a plăcerii. În 2005 apare la Cartea Românească al doilea volum: corpuri românești. Al treilea volum, poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011) apare la Casa de editură „Max Blecher”, iar cel mai recent volum, poetic: interfața sonoră (2022), apare la editura Cartier.
Consideri că experienţa de cenaclu şi de lectură publică contează pentru poezie şi de ce? În același timp, de ce poezia este cea care părăseşte tot mai mult forma ei scrisă? De ce nu şi proza?
Îmi amintesc de o scenă în care îmi pregătisem lectura pentru cenaclul Fracturi, cu poeme paginate atent și multiplicate cu succesiunea momentelor și toate astea. Și la final a venit cineva la mine și mi-a zis ”mi-au plăcut poemele dar nu puteam să îmi iau ochii de pe bocancii tăi care erau așa loviți că părea că ai venit de departe să citești aici”. Mă rog, flirta cineva cu mine, eu mă intimidasem deja. Orice lectură în public ar putea să conteze exact în măsura în care ești tu dispus să integreze ce te interesează. În ceea ce privește părăsirea formei scrise, eu văd mai puțin o îndepărtare de scris aici. Mai mult mă interesează să văd feluri diferite de apropiere de scris la nivelul prezentării. Acum avem atâtea lucruri care ne distrag atenția, dar dacă mă organizez, poate găsesc forma în care unele dintre ele măcar funcționează ca ocazii de a direcționa atenția spre ce mă interesează.
Eu și când am făcut video poezie, tot felul în care se împacă scrisul cu percepția mă interesa. În ce privește proza cred că discuția e foarte largă dar să spun deocamdată că separarea prozei de poezie e doar o ficțiune a industriei editoriale. Și nu de ieri de azi… dar, în esență, ceea ce rafturile librăriilor numesc proză e doar o punte de legătură între ficțiune și non-ficțiune. Până la urmă la fel cum punte caută să fie și poezia între un moment și altul, între o persoană și alta. Și chiar între un moment al unei persoane și altul al aceleiași persoane. Până ajunge la altă persoană, desigur. Dar eu unul am găsit exemple (chiar și tutoriale, de exemplu unul susținut de Julie Ann Scott-Pollock, de la Universitatea North Carolina Wilmington) fix legat de ce funcționează și ce încurcă în performance pentru proză. Că nu vedem prea des în mod obișnuit lucrul ăsta… e și legat de ce suntem obișnuiți să cerem de la o apariție în public cu textul, și în calitate de autor și în cel de spectator, sau, mai exact de participant la eveniment. Chiar și pentru cel mai recent volum al meu, ”poetic. interfața sonoră” am auzit că s-ar putea să fie proză ce scriu… dar cartea își face treaba pe fiecare poem de orice zi.
Cum era scena poetică în anii 2000-2010 şi care ar fi diferenţele faţă de ce se întâmplă în prezent?
Eu unul pot să jur că felul în care era scena poetică în decenile trecute ține și de reușitele sau nereușitele mele. Dar cum găsisem cu surprindere într-un text de Gheorghe Crăciun, un autor esențial din generația 80, și eu și mulți dintre cei care debutau în primii ani ai anilor 2000 puteam să jurăm că poezia românească începe cu noi. Și asta nu pentru că m-aș fi crezut mai cu moț sau mai poetic… ci pentru că era destul de pregnantă impresia că tot ce știam până atunci ne împinge să formulăm ceva care să conteze ca moment viu în seria de evenimente legate de scris. Ca să revin la prima ta întrebare, pentru mine unul orice era întâlnire cu lectură și discuții mă interesa să văd, să știu ce s-a întâmplat. Cum aflam că este un cenaclu la Limbi străine ori la Litere, în Casa Studenților, în Muzeul literaturii ori la Biblioteca I.L. Caragiale cum ținea Nina Vasile (ea a promis că reia întâlnirile și a dat deja anunțuri legat de asta în 2023), trebuia să aflu ce îi interesează, cum citesc cei care merg în acele locuri cărțile care le plac, ce îi interesează.
Diferit era că în momentul acela era mult mai greu decât acum să debutezi. Pur și simplu editurile publicau foarte puțin debutanți și destul de haotic. Erau însă mai multe reviste care contau și critici consacrați cu care țineai să intri în dialog cu ce scriai. În cazul meu erau Marin Mincu și Alexandru Cistelecan. Apoi a devenit foarte dinamică zona criticilor tineri în acel moment care răspundeau foarte articulat oricărui volum nou. Țineai să vezi cum se împacă Marius Chivu ori Luminița Marcu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu sau Florina Pîrjol, ori Paul Cernat cu ce ai scris. Dar era și o zonă din asta a întâlnirilor directe că tot era toată lumea acuzată că face găști. Te trezeai că apar lideri peste tot. Și acum sunt stânjenit când mă văd cu Simona Popescu amintindu-mi cum ne-am trezit noi la o lectură pe care o avea cu grupul de la Brașov undeva la Piața Amzei că suntem în mijlocul unui scandal cu urlete din partea celui care inițiase grupul Fracturi. Până la urmă fiecare se duce acolo unde i se pare că se întâmplă lucrurile importante pentru ce îl interesează.
Acum mi se pare că e mult mai bine pusă la punct comunicarea între zonele literaturii, sigur s-ar putea să fie o iluzie pe care o dă ușurința cu care poți să comunici în social media dar tot rămâne problematic felul în care alegi ce contează pentru ce scrii. În același timp îmi place foarte mult cum se nuanțează și se intensifică lucrurile cu care vin în cărțile noi Cătălina Matei sau Dmitri Miticov, Teodora Coman sau Constantin Vică (zilele astea iese așteptatul său volum cu care revine la poezie), dar și cum au țin linia mai departe poemele cu care rezistă Elena Vlădăreanu sau Claudiu Komartin, Silvia Grădinaru (care nu vine cu carte dar ține lucruri tot mai punctuale în performance cu scrisul ei nou), Radu Vancu, Sorin Gherguț, Mina Decu și Rita Chirian, Teo Dună ori Livia Ștefan, ca să spun doar câteva nume. Și nu am cum să nu mă uit cu admirație la ce reușesc să aducă pe scenă la propriu cu poezia Cosmina Moroșan, Valentina Chiriță, Ligia-Verkin Keșișian, Mugur Grosu sau Sorin Despot și Dumitru Fanfarov ori Viku Zen. Mă contrariază însă cât de sec pică în discuția publică realizări din astea pentru care ai nevoie de timp să le integrezi cum e ”Carte singură” cu care a venit Sorin Mărculescu în 2022, unde ai o aventură a poeticului românesc la persoana I întinsă pe șase decenii.
Cum ţi se pare poezia scrisă de tineri şi care ar fi elementul de noutate pe care-l aduce?
De o săptămână mă gândesc cum să răspund la întrebarea asta. Pentru că sunt atât de multe direcții de pomenit și sigur o să-mi scape ceva. Și eu urăsc listele de nume. Mă simt ușor frustrat când văd că volume cum e ”Crisalidă” al Mădălinei Căuneac de exemplu abia ajung în liste, ori cum prin liste se opresc lucruri precum ”Setări avansate de lumină” al Dianei Cornea și ”Orlando postuman” de Nora Ugron sau ”Colectiva” lui Ioan Coroamă. La un moment dat m-a dat pe spate o lectură moderată de Mihai Ivașcu (despre care știu că pregătește și el ceva experimantal) cu Antonio Doda. În același timp văd din anii trecuți cum depășesc vidul de receptare lucruri care vin din ”Maki for 2” de Adelina Pascale sau traseele pe care le impun lucrurile scrise de Paula Erizanu, Valeriu A. Cuc, Ana Donțu, Florentin Popa, Lucian Brad, Cătălina Stanislav, Teona Galgoțiu, Deniz Otay, Luca Ștefan Ouatu, Tudor Pop, Ioana Vintilă, Iulia Stoichiț ori Mircea Andrei Florea. Ca și pofta lui Mihnea Bâlici de a scoate poezia dintre oglinzile paralele ale abordărilor literare ori toate direcțiile în care Adriana Gheorghe încearcă să fondeze legătura dintre performance și literatură.
Zilele astea am și văzut un performance cu grafică de la Alexandru Codruț Ivașcu la Institutul Blecher. Cumva ce au citit acolo Irina Francisca Ion și Alexia Plăcintă îmi arată și că exercițiul pe care îl căpătați în întâlniri publice începe să joace un rol important în siguranța cu care se conturează poemele voastre acum. Iar pentru mine tânăr este și Yigru Zeltil, cu toate că a adunat vreun deceniu de când pune tag-uri pe demersurile experimentale în poezie. Dar acum parcă se adună referințele pe care le oferă ca nimeni altcineva. În 2022 chiar spuneam în trecerea în revistă a volumelor de poezie pe care le citisem că e un moment special pentru mine în care parcă se reîntâlnește poezia de azi cu ce o privește în materie de expresie. În plus mă interesează foarte tare cum reușiți să înlocuiți ideea de gașcă care a stricat multe lucruri până de curând cu conceptul de comunitate pe care îl aud tot mai des de la cei tineri.
Ştiu că ideea de poetică relaţională a lui Édouard Glissant a fost cea de la care a pornit tot demersul serilor de poezie pe care le-ai susţinut şi coordonat în trecut. Crezi că în ziua de azi conceptul de poetică relaţională a devenit unul inerent poeziei? Care ar fi cel mai bun exemplu pentru a ilustra capacitatea relaţională a poeziei româneşti?
Știu că e destul de mare nedumerirea în jurul ideii de relațional în poezie, dar e o poveste care depășește cu mult momentul de față. Tocmai pentru că este vorba despre felul în care poezia a fost mereu domeniul care ne-a permis să fim diferiți, și ne oferă de fiecare dată posibilitatea de a scăpa de tot ce are tendința să ne uniformizeze. Demersul lui Glissant rămâne legat de momentul post-colonial, dar prin presiunea pe care o resimți cam oricând (Pasolini investiga modul în care culturile oficiale tind să te deformeze sau să îți pună repere de care nu ai nevoie prin conceptul lui Gramsci, de hegemonie culturală). Pentru mine un exemplu bun e ce face Teona Galgoțiu cu echipa de la Gura Mare, de altfel de-asta a și câștigat anul acesta atunci când am votat la Premiul pentru experiment în literatură ”Gheorghe Iova- textuare”. Cumva e locul în care vezi că poemele pot să fie o ocazie pentru abordări diferite.
Și tot așa clipurile pe care le-a strâns Cristina Ispas pentru poezie contemporană în proiectul ei online, ori seriile de la Fractalia dedicate unor autori care sunt la început dar se văd obligați să vină cu volume articulate ca o bucată de opere complete. Și complet relațional mi se pare parcursul pe care îl are Răzvan Andrei de la ”Jazz pentru..” la ”Raport către…”. Mă interesează tot mai mult realizarea asta că poezia o scriem când pentru, când cu. Iar dreptul de a fi opac în poezie e una dintre mizele lui Glissant din start, pentru că mentalitatea totalitară vrea să îi oferi ceva ce poate folosi, fie împotriva ta, fie împotriva altora. Am văzut cât de speriați suntem și în dezbaterea înăbușită legată de rasism și de acuzații de rasism în literatura de azi. Adică am văzut cu ochii mei cât de tare i-au afectat pe cei implicați toată amploarea pe care abia dacă a luat-o discuția. Ca om care a lucrat la ideea că ”Dumnezeu e țigan” îmi dau seama cum a căpătat ecou fiecare lucru scris în dezbaterea asta.
Crezi că poezia mai poate fi fără de performance?
Asta e foarte simplu pentru mine. Pentru că și în teoriile legate de performance și în practica curentă o să vezi că performance ține și de privirea pe care o arunci asupra momentului. Așa cum un exemplu de la Richard Schechner e să îți analizezi felul în care stai la coadă în autoservire ca pe un performance…. Dacă nu e performance întâlnirea cu poezia… atunci ce e? Analiză? Eu îmi pot aminti destul de bine momentul în care am descoperit o poezie sau alta… când am deschis prima dată un volum de Teo Dună la Cărturești sau cum m-a surprins să răsfoiesc ”Trucuri urbane” de Laura Francisca Pavel, într-una din bântuielile mele din librărie în librărie. Sau cum m-au făcut să mă uit în jur poemele cu care se întâlnește ce face în poezie Tatiana Ernuțeanu cu ce scriu eu. Ca să nu mă gândesc prea mult la momentul în care l-am cunoscut pe Vasile Leac la Arad și conducea o dubă cu noi recitând poezii și uitând să se mai uite la drum. Ori de Radu Nițescu pe care l-am văzut citind la o secțiune de open mic la Poeticile cotidianului când era încă elev de liceu.
Dintre toate performance-urile pe care le-ai avut, care a fost cel care a reuşit să-ţi ofere o nouă perspectivă asupra poeziei? Sau care a fost cel care te-a mulţumit în totalitate?
Sunt destul de multe performance-uri care mă mulțumesc. Cam orice interacțiune cu Irinel Anghel mi-a dat ocazia să văd cum se adună lucruri de arătat cu poezia, apoi seria de ”Capilar” cu Cristina Lilienfeld cu care am lucrat și în București și în Timișoara și la Lisabona la poveste. Apoi sunt secvențele în care m-am simțit cel mai bine că am reușit să adun lucruri diferite care mă interesau și au funcționat împreună… cum e cu recitalul de la nocturnele ARCEN în care am putut să îmi integrez mersul pe skateboard în lectura cu costum și benzi de celofan și scris și a ritmat cum trebuia lectura. Ca și o improvizație care a început într-o galerie și a ajuns tot la o nocturnă ARCEN până la urmă în care Alina Toader (școala Tango Mood) și Dragoș Samoil (școala Tango Pasion) dansează pe versuri din ”Corpuri românești”. Dar dacă aș alege un performance din tot ce am făcut, cred că aș alege poemele pe magazinul Cocor. Când un prieten, Cristi Cotarcea a transformat în caligrafie cinetică citate din poezie românească și au ajuns proiectate pe panourile publicitare în seria ”poemul meu ești tu”.
De ce ai ales deja cunoscutul costum (de corp uman) pentru performance? Ce reprezintă acesta pentru tine şi ce legături se pot trasa între el şi poezia ta?
Costumul l-am descoperit în 2017 când am mers la un concert Nick Cave în Berlin cu Silvia Grădinaru. Se lega din prima de seria mea de poezie în performance care venise până la momentul 2016 la FIPB, când citeam până mă dezbrăcam complet pentru că era o ocazie să mă îmbrac în lectură și să fiu și mai dezbrăcat… de piele. Știu exact și când l-am folosit prima dată: pe 21 martie 2018, la prezentarea-ghidare de la Casa Bacovia. Era o legătură cu faptul că vedeam eu o paralelă între un citat din Eminescu, unde era vorba despre poezia fără figuri de stil și forme poetice care ar fi ca un corp fără piele și poemele lui Bacovia din perioada ultimă, când simplifica la maxim ce scria cu efecte paradoxale. Iar pentru mine scrisul s-a învârtit mereu în jurul nevoii de a supraviețui… și cum s-ar realiza asta prin limbaj, corp de limbaj etc.
Aveam pe vremea ”Fetiș” un poem care se numea ”ecorșeu” la care am renunțat, dar ulterior am avut multe secvențe în care lucrurile se petrec pe sub piele în poeme. Și asta e mereu legătura directă între corpul fără piele pe care îl înfățișează costumul și benzile de celofan, întinse ca pielea desfăcută pe care ai scrie. Cred că am și păstrat la un moment dat niște bucăți din pielea mea care s-au desprins după ce m-a ars soarele și am scris ceva pe ele… Asta pentru că am avut mereu o reacție destul de alergică la soare (printre altele).
Cum a pornit proiectul citEşti şi ce ne puteţi spune despre el?
”citEști” e partea mea preferată din ce am făcut vreodată în presă. E ce mi-am dorit mereu, să pot să integrez în fluxul de știri lucruri legate de scris. Și s-a legat de felul în care își dorește Aleph News să schimbe modul în care interacționăm cu actualitatea. Dacă vii la citEști cu follow pe youtube, facebook și insta mă ajută să îl duc mai departe. E și încercarea mea de a ieși din obsesia că distanța dintre discuție literară și publicitate e tot mai mică… așa că, în loc să promovez, caut să adun secvențele care fac legătura între momentul în care citești și o carte sau alta. Mi s-a mai întâmplat ceva asemănător la ziarul Ring, când colegii mei au avut o campanie legată de lectură pentru o lună și găseam cărți pe care să le asociem știrilor de pe fiecare pagină. Dar acum sunt deja trei ani de când fac asta la citEști, cu playlist pe teme și așa mai departe.
Care este relaţia ta cu volumele mai vechi?
Cu fiecare volum am avut inițial un raport diferit. Pentru ”fetiș” mi-am pus mai mult problema cum faci o carte din ce scrii. Pentru ”corpuri românești” a fost mai pregnant cum faci să poată să fie citit ce vrei în volum și la ”poetic. cerul din delft” m-a frământat mai mult cum aduni un volum din ce faci cu poezia. Era puternică și dorința de a lucra cu Ana Toma pentru forma finală a cărții. De fapt pentru fiecare volum a rămas important pentru mine cum am lucrat cu cineva. Și relația pe care o păstrez este mai ales cu poezia din fiecare volum, mai mult decât cu volumul. Pentru că mi se întâmplă să revăd texte din ele destul de des.
În 2022 au fost două momente importante pentru mine la nivel de revăzut texte, dacă vrei. Unul a fost că Un Cristian a publicat volumul la care lucram cred că de 10 ani cu Ioana Miron și pentru ”poetic. relația grafică”, care îmi împlinea o fantezie legată de felul în care desenul și scrisul pot trece să se completeze și să-și răspundă, a fost nevoie să caut iar textele de la care începusem. Iar acum tot vorbim că avem material să completăm volumul. Iar pentru ”poetic. interfața sonoră”, Gheorghe Erizanu a zis că mai bine scoatem un volum nou decât să tipărim selecția din toate volumele pe care o tot întorc pe toate fețele de vreo 10 ani. De a ajuns mai bine de jumătate din acel volum să fie cu poeme inedite. În sfârșit, până la urmă a ieșit ”poetic. interfața” cu alte texte decât cele inedite din antologie, cu lucrurile din proiectul meu de scris în fiecare zi din an și completat în anul următor.
Dar mă surprinde mereu că nu îmi amintesc toate detaliile unui poem. De data aceasta volumul a continuat să lucreze cu mine după ce a apărut și încă un an m-a tot surprins să descopăr pentru performance o secvență sau alta. În plus e prima dată când îmi țin minte texte. Eu am avut un raport destul de complicat cu memorarea, e și o poveste personală cu momentul în care prin clasa I mi-au spus că sunt mare acum și trebuie să învăț să spun poezii patriotice la serbări. Mie îmi plăceau chestii istorice de prin poezii dar așa tare m-a speriat ideea că o să-mi ceară să spun poezii oficiale că n-am mai putut să țin minte poezii deloc până acum. Dar, uite, mă interesează mult și unde s-au dus momentele de performance care ne-au adus aici, cum ar fi cele în care au fost implicați în timp Magda Cârneci sau Bogdan Ghiu, Peter Sragher ori Valery Oișteanu. Încă mai investighez.
Ce reprezintă poezia pentru tine?
Sper să nu reprezinte pentru că de reprezentat m-am ferit mereu. Asta pentru că prefer să fie poemul un spațiu formulat din ce ne interesează și nu ceva ce ține locul lucrurilor importante. Din cauza dislexiei cu care m-am tot confruntat prin școală am și citit greșit uneori lucruri și le-am înțeles aiurea dar într-un mod care mi-a făcut bine. De exemplu am crezut ani buni că Pessoa a scris că poetul este un stimulator. Îmi și notasem într-o agendă. Și abia când am putut să recitesc volumul am văzut că formula lui e că poetul e un simulator. Dar îmi place să mă gândesc și la faptul că unul dintre lucrurile de care pot să mă bucur e că am prins un moment în care e ok să nu ai dreptate și să înțelegi greșit. Iar poezia poate să și îndrepte situații din astea dacă nu te crispezi prea tare să îți spargi singur toate vasele în cap.
Ce recomandări ai avea pentru tinerii scriitori?
Să vorbiți despre ce vă interesează și să cereți lămuriri pentru ce nu e relevant. Și mă opresc aici cu recomandările pentru că am văzut că e aproape imposibil să dai un sfat fără să jignești oamenii care trec prin zonă. De curând i-am trimis Iuliei Stoichiț lista asta de subiecte și exerciții concepută de Bernadette Mayer, de care mi-a amintit într-una dintre prezentările lui Yigru Zeltil.
Care este scriitorul tău preferat şi de ce?
E o listă lungă. Și ce am reușit în ultima vreme e să uit tot mai multe nume ca să țin minte ce mă interesează din ce scriu. Dar am învățat în utimul an că foarte importanți sunt pentru mine cititorii. Și aici chiar mi-am făcut o listă din care o parte sunt cei cărora le-am mulțumit în performance video live astă vară, după ce au făcut din ”poetic.interfața sonoră” cea mai votată carte din 2022 la selecțiile celei mai bune cărți ale anului. Asta poate explică de ce eu nu prea cred în ideea de public pentru poezie și mă gândesc mai mult la faptul că fiecare în parte dintre cei care participă la un eveniment de poezie (inclusiv citind ca o persoană singură acasă) aduce să fie de față toată lumea. Îți dai seama, din toate momentele chiar în acela… Dar eu am și impresia asta că mai degrabă o carte cu poezie te găsește pe tine decât tu pe ea.
Ce te motivează să scrii şi ce te inspiră?
Iarăși aș putea să găsesc o listă lungă de lucruri. Mult prea lungă, aproape cum am văzut în documentarul despre Michael Jordan că găsea în orice interacțiune oricât de stupidă ceva care să îl motiveze. Mi-am și dorit mereu să ajung cu ce scriu, ba într-o revistă, ba la o lectură, ba lângă cineva, ba în fața altcuiva, la FILIT, ori la Festivalul Internațional de Poezie de la Rotterdam, la Casa Poeziei în Berlin, la Bistrița, în cenaclul ”Pavel Dan”, la Timișoara, la teatrul Gong, în Sibiu, ori prin diferite locuri cu poezie în New York și Paris. Și poezia a făcut asta pentru mine.
Dar adevărul e că mai mult decât asta cred că am scris de fiecare dată ca să fiu cu cineva care îmi place, și cu oameni care îmi plac și mă interesează, mai ales că rămân de multe ori cu impresia că nu reușesc să le ofer destul sau tot ce aș vrea celor care îmi sunt sau îmi vor fi aproape și cu care aș crede că aș rezista și într-o mie de lumi ca asta. Și mi-am pus problema asta și față de Gellu Naum ori la Angela Marinescu, Gheorghe Crăciun, Alex Mușina ori Nora Iuga. De fapt o să și vezi filmul în toamna asta despre ea, asta știu clar. Și chiar pentru autori cu care nu m-am întâlnit față în față ca Geo Dumitrescu, Mazilescu sau Mircea Ivănescu. Dar sigur, punctul de pornire e mereu impresia că nu se poate. De unde și playlisturile, de unde și volumele și toate drumurile și cuvintele de peste ele și canalele de social media. Și asta fără să pomenesc mare lucru de poezia cu autori străini.
