Eliana Anca
marea albă ce dă să vină
peste un oraș impermeabil, cu mânecile largi care se strâng apoi ca
un laț în jurul încheieturilor tale și nu mai permit trecerea în
neexistență (sau cum o consideră ei, o ieșire din scenă aparte)
unde refulează canalizările de propriile deșeuri.
pe exterior, o pleură se sparge
toate nenorocirile din urbă se scurg printre luminile din noapte și tot ce
nu e colorat vibrează într-o multitudine de nuanțe
ăsta e
curcubeul.
apa care se risipește dintr-un vas deja plin când încerci să mai pui puțin
mai încape, îți spui
până vrei să închizi dopul și vezi că dă pe dinafară
atunci țâșnești și tu să nu ratezi fluxul de oameni care scapă
ar fi îndeajuns să nu mai torni
ca să nu mai doară;
iar când s-a zis- după tine, potopul
nu am crezut că va fi nonliterar
nu am crezut că va fi în mod figurativ
am crezut doar că nu voi mai fi eu
am sperat, m-am înșelat
și cu asta am rămas
atât.
mama a împachetat ouăle trimise pe tren în 1000 de pungi și le-a pus
într-un carton special
ouăle au călătorit o bucată de drum cu celelalte mâncăruri ale copiilor
clandestini și apoi au fost din ce în ce mai singure
ca până la final, să mai ajungă doar jumătate din ele întregi la destinație
nașul a ridicat bagajele cu grijă și apoi le-a pus cu grijă jos, dar când
le-a coborât din tren, s-au mai spart două
și pe drum, copiii au dat sacoșa de toate statuile și au mai spart câteva
acasă, presupunând, doar două ouă au ajuns intacte
dintre care unul s-a rostogolit de pe masă și a fost curățat
iar celălalt s-a stricat și a fost aruncat.
în final, povestea îi surprinde pe copiii clandestini ducându-și traista
înapoi pe tărâmul divin.
te văd cu o lacrimă în ochi când spui
cimitir vizând mormintele goale furate de sentimente
cadavre în descompunere/cadavre recongelate de la sezon la sezon
suflete care nu și pot găsi încă liniștea în urbe
pe schelete nefinalizate de construcții moderne
un bloc, apoi un cartier, un oraș întreg de parcele
își așteaptă chiriașii să îi înghită de vii; de morți se vorbește numai de bine.
îmi poate spune cineva unde rezidă menirea?
un far orbitor venit din diagonală e destul să spulbere visuri
și să le transforme în vise de noapte
noapte fără apus
noapte care se dilată și prinde contur în clar-obscur
noapte cu dus, dar fără întors.
până atunci, mă îndrept către cutia de chibrituri în care mi-am început ziua și o să îmi văd sfârșitul
apoi ajung la aceeași concluzie ca la ora abandonului
singurătatea mi-a ciugulit din traistă și-mi va umple, în schimb frigiderul
iar când va părăsi imobilul, o va face pe scara principală
să știe toți că s-a eliberat garsoniera.
