Damian Suhov:”dumnezeu e o mișcare de du-te vino”
Recenzie de Călin Niță
Damian Suhov este halucinația colectivă a circa 300 de oameni. Cu ajutorul tău, numărul poate scădea de la lună la lună. Donează 2% din impozitul pe venit.
Damian apelează la un imaginar acvatic foarte bogat, care împreună cu trimiterile astrologice creează o lume confuză, unde linia orizontului se şterge, şi separarea dintre mare și cer este aproape inexistentă, iar poetul trebuie să îşi găsească repere noi. Defineşte, deci, divinitatea ca pe o mișcare oscilatorie a apei, iar luna devine un submarin atârnat de adâncurile cerului care, în ciuda cadrului nesigur, își menține capacitatea de a defini un zodiac. Totuși, ce e mai important e ce se întâmplă odată ce el termină de construit realitatea nautică. “Rămânerea” este cea mai puternică poezie din grupaj, se simte ca și cum odată finalizată munca de creație, poetul e liber să vorbească despre el însuși, iar în această dimensiune autoreflexivă el este acasă. Nu are ezitări, pauze sau momente de intensitate scăzută, ci totul este un discurs continuu care reușește, în ciuda lungimii frazelor, să țină cititorul captiv de la început și până la sfârșit.
Weltanschauung rechin de Groenlanda
uneori aud, în afara timpanului care se contractă,
lovituri comice de tigaie și dial-up-uri.
după trei sute de ani te întâlnesc.
da, știu cum te cheamă.
nu, nu vreau să îți aud pick-up line-ul
învățat de pe urma unei tragedii.
așa că
pogoară-te, marine,
la nivelul meu.
dacă mergi mai jos ai să afli
de la cea care își taie degetele pe fundul mării:
dumnezeu e o mișcare de du-te vino;
și pneumatica implică mereu
o formă de presiune.
pacific night sky
nu-mi pot imagina cum se ghidau după constelații navigatorii polinezieni.
dacă aș fi încercat și eu să trasez linii
prin găurile pentru aer
aș fi sabotat structura de celofan a spațiului
și timpul i-ar fi urmat imediat.
știu două luni mai crunte decât aprilie:
prima, sub care mi-e domiciliul
și stă ca batisfera în adâncurile cerului
mă cheamă înapoi să-mi dizolve carapacea.
dezvăluind
cea mai underwhelming carne.
a doua aș zice că e luna în scorpion.
doamne ferește săracii oameni.
e foarte frumos cerul de aici de jos,
înstelat de mătreață marină
rămâne să ne mai întâlnim când o să fiu
rotund și dintr-o bucată.
forma perfectă către care tind toate ființele.
rămânerea
totuși rămâne.
făcut pe mal de sabotaje geologice unde l-au trădat curenții care
îl șlefuiesc după ce-l vor purta prin apă vreo trei sute de milioane de ani până la annunaki
într-un ulcior care probabil va merge la infinit. e totul liminal
paradoxul adăpostirii secretelor spre care indică cu degetul în buclă
prin rizzul autist de exponat de muzeu.
de acolo de jos se vede cum răsare soarele și e nevoit să traseze orizontul
ca să vadă în ce crapăt de zi o să naufragieze pe mal ca să spună
„suntem niște chestii care seamănă cu alge”
în timp ce meditează la nostalgia pentru ecranul de introducere windows movie maker
a star is born
și arată ca un vitraliu cu motive paleozoice
dar rămâne.
