**Ilinca Anghelescu** scrie de aproape jumătate de viață, însă nu a dezvoltat încă talentul de a se descrie. S-a mutat de peste 10 ori în 20 de ani și crede că de aici începe scrisul, de la văzut atât de multe încât trebuie să găsești o metodă să-ți amintești. Și ea asta face, își amintește.

Personal, poemele Ilincăi m-au dus cu gândul la coride, luptele dintre toreadori și tauri. Poate pentru că mi se par destul de ”punct ochit, punct lovit”, ca un taur care merge direct spre capa roșie fluturată, determinat și puternic. Sau poate pentru că emană aceeași intensitate - în orice caz, uitasem complet de existența acestor evenimente până să îmi răsară în cap acum, când voiam să mă apuc de scris prezenta recenzie, iar asta cred că înseamnă ceva și merită menționat. Taurul Ilincăi este într-adevăr furios, dar parcă puțin obosit de atâta luptă, iar acum vrea să creadă în ”milă” și în ”promisiunea păcii”. Cu toate acestea, când te obișnuiești cu un fel de a fi e greu să mai ieși din el, ca ”o viespe ce încă înțeapă chiar și după ce și-a pierdut acul”. Lupta dintre fire și mustrări de conștiință, discursul profund introspectiv, îmbinat cu elemente ale realității exterioare, internalizarea fiecărui moment și trimiterile la tot felul de locuri - toate acestea formează o poezie care călătorește în sensul denotativ al cuvântului prin diferite locuri ale lumii, dar și conotativ din interior în exterior și înapoi, de la dorința de schimbare la încăpățânarea de a rămâne la fel, de la a mușca mâna care te hrănește la ghemuit în pat în speranța unor mângâieri.

Ne place mult Ilinca și îi urăm succes în continuare în parcursul său poetic!

sătul de flămând

miroase a Canada în aer

a vene răsărite-n duș

verde albastru de primăvară

albumul chilli peppers

luat de la benzinaria din deșert 2019

sunt așa departe

şi totuşi în acelaşi loc

mă tot gândesc la eforturile tale de a-mi face

viaţa mai ușoară

Și la cum eu am crescut să tac în loc să

răspund,

la cum calc în picioare cadouri, aceste

dedicări de sine

oare chiar nu știu să apreciez și să exprim

recunoștinţă?

oare în spatele acestor lipsuri este

doar egoism uscățiv și șubred scuzat de o

copilărie mai mult sau mai puţin spartă?

oamenii sunt buni cu mine, eu le cer mai mult

mai mult, mai mult, mai mult

ei dau eu sunt nesătulă

scuzele și iertările nu-și au rostul în ochii foamei

mănânc o lume întreagă

suflet

după

suflet.

Mama așa m-a crescut, flămândă și furioasă

Îmi iau cea mai rotundă lingură din sertar și

încep

lacrimi citronella

Stau seara și încerc să ridic jaluzelele fără sunet

Aprind o țigară printre cele mai depărtate bare

de metal

Mă uit cuminte la un releu în ceață

L-am crezut moschee prin fum

Număr lilieci și scântei

Sunt unele nopţi când mă simt pelin

Altele când sunt un scaiet

Mă las de vise de floră vie

Devin un tufiş uscat, sunt apariţia serii

Mă arunc cu tata în discuții

În colonii engleze și oligopolul Chinei

În constantă conştientizare fără posibilități

Într-un vest sălbatic stereotipic american

în care circulaţia e doar nisip șiroind

Ajung la un tupeu anost

La o incendiere interioară pusă pe pauză

Atârnată de cârlige într-o curte necunoscută, am

rămas la uscat încă o dată.

Un pachet de țigări făcut opritor la geam, si eu

prada muştelor

Fără lacrimi citronella să mă apere, cu o răbdare

de copil pentru o viespe ce încă înţeapă chiar și

după ce și-a pierdut acul.

Am încetat să mai cred în beţii și rugăciuni

învăţate pe de rost, uitate și învățate din nou

Să cred în milă, în mame ce te-au iubit

dintotdeauna chiar dacă nu te-au vrut vreodată.

În promisiunea păcii,în citronella care te va lepăda de țânțari, în razele strecurate

printre acele de pin

Ilinca Anghelescu:”Mama așa m-a crescut, flămândă și furioasă”

Damian Suhov:”dumnezeu e o mișcare de du-te vino”

Denis Rotaru: „pierderea de sine regulată pentru întoarcerea spre bine”