Mario Stoian:”nucile din ghiozdan/nu-ți vor da înapoi acele clipe/tăioase”
Recenzie de Călin Niță
Mario Stoian este elev, iubeşte tot ce ține de exprimarea emoțiilor într-un mod healthy, planeta Saturn (îi guvernează birth chart-ul), muzica dark wave/post-punk si pastele carbonara. Poezia e un proces de autocunoaștere, dar și un loc unde poate să fie vulnerabil, poate exista fără nicio presiune.
Mario pare că trăiește într-o manieră tipică perioadei contemporane, adică cu o viteză care depășește capacitatea minții umane de a procesa stimulii veniți din mediu. Rezultatul este un bombardament continuu de metafore și imagini cu un fel de eterogenitate omogenă: fiecare vers sufocă eficient cititorul într-un mod propriu. Trecerile de la adevăruri universale (cum e invocarea memoriei colective) la adevăruri personale (ca personajele de desene animate care de fapt nu există) arată o tendință clară de descompunere a barierelor dintre sine și lume, tendință vizibilă și în raritatea verbelor la persoana I. Poetul doar ne arată o secțiune longitudinală a realității sale, fără să intervină asupra părților ei componente. Îl vedem pe el, vedem o altă persoană, căreia i se adresează uneori, dar vedem și nucile din ghiozdan, auzim vocea care spune “atenţie, se închid ușile” și simțim “liniștea de după ce îți vezi inima | pentru prima dată la cardiolog”
Untitled.
oricât aș încerca să-ți neg existența
nu pot: avem aceleași mecanisme de apărare
deja uzate, respirăm același aer poluat,
aceeași licoare sub care ne vârâm
capetele când viața devine prea grea
și avem nevoie de bule invizibile care
să protejeze resursele inepuizabile de
cuvinte pe care putem să le spunem pe minut
în timp ce ne uităm unul la altul ca la niște poze
de familie în care nu ne mai recunoaștem
propriile fețe. (și totuși nu o facem)
adevărul e că
reminiscența trezește
animalul confuz al surprinderii
vocea care spune atenție, se închid ușile
ai mai auzit-o
mereu aceeași inflexiune,
aceeași neliniște pasageră.
în memoria colectivă sunt
blocate date exacte, nume de personaje din
desene animate care nu au existat niciodată
lumina timidă a soarelui
care mângâia și alina în prohibiție
cornițele noastre lungi și tăioase
ale corpului de zâne pixies
vândut pe masa de disecție
a capitalismului.
oricât aș încerca să trăiesc
în nostalgia falsei inocențe
ai total alt nume acum,
altă înfățișare
cu care poți păcăli
pe oricine.
fericirea nu e un moft
pe care ți-l înfrânezi cu fantezia
anilor buni mi-ai zis într-o zi
când ai avut unul din momentele tale
de pedagog clandestin
care încearcă să schimbe
cu un entuziasm inexplicabil
sistemul
și eu te-am crezut.
Untitled. (2)
plăcinta cu răvașe
nu-ți va ghici cu adevărat viitorul
poate doar va împinge
mania persecuției spre
sertarul amintirilor reproduse
de inteligența artificială
(creierul știe doar ce i se spune,
totul poate fii real dacă
mai crezi încă puțin)
nucile din ghiozdan
nu-ți vor da înapoi acele clipe
tăioase,
liniștea de după ce îți vezi inima
pentru prima dată la cardiolog
și te întrebi cum poate încăpea
atâta human behaviour într-un singur loc
înfrumusețează cât mai poți
va veni o vreme când ți se va
lua tot (dar, fiind cel mai mare paradox
inventat vreodată
tot n-a
însemnat niciodată
nimic pentru tine)
sunt modalități de prezicere,
de delimitare a corpului de gazdă,
a limbajului de natura sa
empirică.
când mi-ai zis evrika
pentru prima oară m-am emoționat
dacă n-ar fi existat telefoane ți-aș
fi scris o scrisoare lungă, plină de anecdote
și mărturisiri jenante
la finalul căreia nu m-aș fi semnat
te-aș fi făcut să vrei să repeți cuvântul
până la disperare.
este anul două mii
douăzeci și patru lucrurile au
decăzut din rău
în și mai rău oameni nevinovați mor
și nimănui nu pare să-i pese
vreau să ascultăm The Dog Days are Over
în mașina ta, la maxim cu geamurile lăsate în jos
și chiar să fie over
pentru toată lumea.
