Diana Rusu: „de nedescris/ acum aș putea nedescrie orice/ dacă ar trebui“
Recenzie de Ștefan Pușcașu
Diana Rusu scrie de pe la 12 ani însă abia acum un an a publicat primul volum de poezii, Camera Albastră, la Tracus Arte (în urma concursului de debut Alexandru Mușina 2022). În ultimii 10 ani s-a tot mutat dintr-o țară în alta, și încă nu s-a așezat „la locul ei” :)
Diana Rusu este o poetă puternică ce are o fascinație pentru obiectele mici care ajung în relații interesante cu un imaginar aproape fantasy („într-un buzunar/ cu pietre mici culese în excursii/ am grijă să-mi scot solzii de dinozaur la paradă”), lucru care îi permite să exploreze și să compare lumile care sunt sau care pot fi („caii și toate animalele semi-fantastice” sau „putem inventa un loc nou”). În general nu pot face altceva decât să laud aceste combinații sau imagini curajoase și viscerale („sunetul sângelui curgând prin carne”), prin urmare singura sugestie pe care o pot face pentru Dia este să fie mai atentă la enumerări prea mari de adjective care nu aduc un plus poeziei („un z nemăsurat/ nechibzuit/ necontrolat”).
cele mai intime părți
ale corpului meu sunt dulceața de salcâm și praful
de la drumul mare
când închid ochii spre seară ca într-un buzunar
cu pietre mici culese în excursii
am grijă să-mi scot solzii de dinozaur la paradă
caii și toate animalele semi-fantastice care
se bucură
în sfârșit nu-mi mai cer scuze
florile din adâncul unghiilor se închid
la fiecare pas din cei nouă mii de pași până la cimitir
bunica mi-ar fi spus ai grijă fătul meu și eu i-aș fi răspuns
am buni
ca un păr bătrân fără fructe
creierul meu se plimbă cu limba de fier
mă caută îmi spune
bubu nani epure babe
îmi curg poreclele din gură pe asfaltul împânzit
de melci fără cochilie și jocuri de vacanță
pe tivul rochiei albastre mi-am cusut
cuvinte curgătoare
noaptea în gara din brașov sau din sinaia
nu așa ar fi trebuit să încep
nu acolo în bezna de pe coridoare
în fumoarul care-mi semăna izbitor
de mult cu
asta e
un compartiment de tren
un z nemăsurat
nechibzuit
necontrolat
omidă de fier
pe geamul de la fumoar
se vedeau luminițele caselor din hașdeu
după ce ea rămânea
singură
și ne pipăiam pe patul de cușetă din cămin
aveam impresia că sunt în tren
și trenul
tocmai a oprit în gara din brașov
sau din sinaia
acolo nu exista decât o memorie fragmentară
și totul trebuia reconstruit
aici puteam inventa un loc nou
pentru că nu exista nimic
trenul de noapte oprește din gară în gară
iar luminițele de peste orașul necunoscut
înlocuiesc toată senzația asta
de nedescris
acum aș putea nedescrie orice
dacă ar trebui
aici sau acolo
cum trosnesc oasele când îți întinzi spatele
sunetul sângelui curgând prin carne
cum te pierzi fără google maps
privind înăuntrul ferestrelor străine
cum te împiedici în propriile picioare
și mai sunt excursiile
și taberele
la amara
la mare
mâna ta plutind cu fața la soare
lumea e mai albastră
de azi
