**Eliana Anca** are 18 ani, cel mai mult îi place să citească și să compună, vorbește bine franceza și, când călătorește, vizitează neapărat măcar o librărie din zonă. Momentan se confruntă cu gândul plecării de acasă pentru facultate și cu senzația de singurătate și frica de necunoscut ce îl însoțesc, ceea ce o și inspiră.

Eliana Anca se află la început în lumea literaturii. Am încercat s-o încurajăm și să publicăm textele în care potențialul ei poetic se reflectă pe deplin. Eliana Anca își începe drumul spre o poezie a intervalului. Textele ei sunt bântuite de trecuturi ce nu vor mai fi și de viitoruri ce nu au mai putut fi. Prezentul, momentul scriiturii, este o nesfârșită ședință de spiritism în care poeta își invocă diferite euri potențiale. Împletind o căutare a identității personale cu o interogare a relației cu celălalt, textele Elianei dau dovadă de o preocupare reală pentru poezie înțeleasă ca ritual al întâlnirii dincolo de obstacolele timpului și spațiului. Întâlnirea a fost, de altfel, un factor important în geneza textelor: forma lor actuală a rezultat în urma unui schimb de impresii între autoare și subsemnatul, impresii ce au vizat în special structura câtorva metafore și perspectiva asupa anumitor subiecte.

ianuarie ‘20

Fă-mi o poză în această zăpadă cât mai sunt fericită,

Până ce nu îmi îngheață și ultimul fir de speranță și inima-n mine,

Până când plămânii își dau ultima suflare și mă lasă fără scăpare

Într-o mare de gheață și disperare.

Pictează-mă ca pe o fată care nu le-a văzut încă pe toate,

Căci aceea nu e mai puțin reală

Sau mai puțin frumoasă decât mine.

Fotografiază această stafie a universului infinit și plin de posibilități în care mă pierd

constant

Și arată-mi poza după ce ea, fantoma, dispare și nu mai rămâne decât peisajul

mortuar

Al unei ultimi ierni trăite barbar.

spitalul 9

paranoia e pisica neagră ce-mi trece prin față

omul străin cu gluga trasă

E perdeaua luminată pe jumătate pusă

și lampa stinsă de la aproape fiecare colț de stradă.

o mână plasată greșit pe stradă

paranoia e o antologie de suflete trase prin melasă și care așteaptă anxios să fie trase

în țeapă pentru o ultimă dată.

paranoia nu trăiește în sufletul meu

paranoia sunt eu și simt că doar bântui insignifiant fiecare casă.

un avânt în mare

iarnă

rece

frig

îngheață vinele și plângi de rău și greață

vară

primăvară

toamnă

tu

nu înțelegi cum totul s-a schimbat și undeva în spatele tău ai lăsat pe cineva care o să

te-aștepte mult și bine

nu

nu e un poem pentru tine

ci pentru nimeni

cu care mi-am petrecut un timp

viață

un număr de inspirații și expirații pe ceas

le-a numărat până te lasă

știe să nu-ți dea speranțe false

dar tu îl tot întorci, poate revine timpul

în căutarea pierdut pe sine sunați dacă mă găsiți dar nu la acest număr

nu îmi convine să fiu mituit

să opresc vreo furtună

astea nu mai sunt doar anotimpuri

sunt simțiri în sine și toate emană același lucru

tristețe angoasă melancolie plictis bucurie lipsă fericire nu nici armonie

doar eclipsă după eclipsă

până voi orbita (de) (pe) această planetă

departe de ai mei

și tot ce cunosc ei și pentru mine.

Eliana Anca: „Fă-mi o poză în această zăpadă cât mai sunt fericită”

Evelyn Sim: „dacă sar acum în afara ecranului obscur, cu oameni mici care locuiesc în televizor și radio”

Rebeca Oanță: „nu calcula de câte cuvinte potrivite e nevoie pentru a trece și peste asta”