Irina Moga: „încep să ascult cum moleculele lovesc imaginația mea de plastic”
Recenzie de Irina Francisca Ion
Irina Moga are 17 ani și scrie atunci când lumea devine sufocantă și blurată. Cântă, fotografiază, scrie, pictează, citește cât poate de mult și încearcă mereu să facă artă din ce poate, chiar dacă poate nu are mereu încredere în ea. Iubește psihologia, lumânările, cafeaua și muzica.
Azi citim 4 poezioare de la Irina, care, zic eu, conturează foarte bine direcțiile prin care expune emoțiile în raport cu cadrul poetic. În "Nana" & "Ermetic" are un discurs puternic & convingător, cu adresările directe "uită-mă", "ascunde-mă", care e susținut totuși de o latură sensibilă, visătoare. În poemele "Genetici" & "Indiferență" dimensiunea descriptivă cuprinde imagini inedite: "ies pe balcon/și intru într-un magazin chinezesc" .
Poeta are o atenție deosebită la detalii, le preia cu grijă din fundal & le oferă un loc cheie în poezie. Versurile de început & de final au de asemenea o forță proprie, ar putea constitui un poem de sine stătător: "aș vrea să mă întorc unde știu că mă aștepți/și să devin energia din jurul oamenilor care te fac să te simți importantă" sau "și încep să ascult/ cum moleculele lovesc/ imaginația mea de plastic".
M-am bucurat mult să o citesc & să văd că oameni atât de tineri (să zicem că aproape îmi permit să folosesc cuvântul ăsta, fiind 8 ani diferență între cele două Irine din cameră) scriu atât de frumos, de puternic. O sfătuiesc să fie în continuare sinceră în tot ce scrie & să nu cadă pradă ideii că poezia ar trebui să sune "poetic" prin multă încărcătură stilistică. Mulțumim mult, Irina, sper să continui să scrii, să citești, să te bucure poezia & să ne bucuri & pe noi cu ea!
Nana
aș vrea să mă întorc unde știu că mă aștepți
și să devin energia din jurul oamenilor care te fac să te simți importantă
să fiu dovada că iubirea e mai puternică decât moartea când explodăm la contactul cu solul
pe drum să nu ne zicem mare lucru
doar să fim fericite în pofida fricii
dacă am putea, am absorbi cu fantezii spațiul dintre mare și nisip
când sar în apă și fiecare particulă de sare
îmi săruta delicat rănile
confund naiv durerea cu plăcerea
plutesc și îmi pun dorințe care ajung departe
departe de noi
departe de societate
deoparte cu universul în care aveam o șansă
Genetici
ies pe balcon
și intru într-un magazin chinezesc
mă simt ca-ntr-un container uzat
cu pereți de staniol mototolit
fac un efort și ridic capul
mă uit în profunzimea tavanului
plin de stalactite mucegăite
ieșirea e prea departe
mă pun în poziția de fetus
și încep să ascult
cum moleculele lovesc
imaginația mea de plas4c
Indiferență
cerul e atât de gol și greu încât
nu devine decât o plăsmuire a imaginației mele
și a silabelor puse la rece
pe care le dezgheț uneori
cu un ok indiferent
cafeaua e gata
autobuzul e în stație
nu mai rămâne decât să urlu cu indiferență
la tot ce-mi dăunează grav sănătății
și să mușc la rândul meu
fără să-mi cer scuze
Ermetic
intru în cameră și închid ușa după mine
aici nu poți să mă dai afară ca pe un chiriaș care ți-a spart paharele de cristal de la nuntă
fiecare tăietură tremură sub cuvintele tale maniacale
mă ascund în mine și rămân acolo o vreme
„uită-mă” îți spun cu vocea spartă de atâtea încercări nereușite
inspiră și expiră dublu tot aerul ăsta toxic dintre noi
stau fermă când fiecare nerv îmi tremură în liniște
ascunzi sub întrebarea “de ce plângi” toate urletele care-mi spun că mă urăști
mă ascund în mine și rămân acolo o vreme
mă învârt printre durerile dintre omoplați și îmi trag respirația pe spate
“ascunde-mă”
