Maria Ciurea: „verific aragaz fier de călcat ușă/pe tine dacă te pierd”
Recenzie de Alexandra Pancu
Maria Ciurea are 21 de ani și este studentă la Facultatea de Drept din Craiova. Poezia e cea mai importantă parte din viața ei și se bucură de ea cu fiecare ocazie.
Explorarea anxietății, a durerii și a sentimentelor care cad sub umbrela intimității poate fi un procedeu complicat, riscând mereu alunecarea spre un patetism siropos sau spre un clișeu, o melodramă. Însă Maria, combinând cotidianul, chiar lumea organică („umerii/plini de buburuze și acnee”), cu peisajul stâncos al sentimentelor, reușește să confere poeziilor sale o doză de căldură, de familiar. O zi guvernată de simplitate, de la drumul până la covrigărie, până la verificarea compulsivă a fiecărui aparat electrocasnic, se răstoarnă în poezia ei într-un proces introspectiv prin asocieri inedite („aluat moale” - „carnea de pe braț”).
Expune un contrast interesant între păpușă, care este, prin natura sa, inertă, și viața marilor întrebări ascunse sub straturile de piele, cele două fiind așezate în raport direct de paralelism. De asemenea, Maria reușește o ars poetica în miniatură prin versurile de final („când creezi îți asumi că vei fi/rupt în bucăți”).
e incomod să iubești
punga cu covrigi
lipită de abdomen
căldura
îmi lipsea un aluat moale
să-l strâng
să mușc ca din carnea de pe braț
a cuiva iubit
nu e vară
port doar bretele las
soarele să mă spele pe umerii
plini de buburuze și acnee
bag mâna în buzunarul în care
îmi țin căștile și dau de
gol pentru un moment panică
tremur la gândul că într-o zi
voi pierde conexiunea wireless cu mintea mea
primesc imaginea cu tine dormind după-amiaza
verific aragaz fier de călcat ușă
pe tine dacă te pierd
excesul de salivă și mâinile transpirate
sunt semne de anxietate
beau puțină apă dar fluidele țâșnesc
mai ales din ochi
nu-mi place să plâng
se întâmplă
înainte de final
am luat o păpușă cheală
i-am lipit pe cap
fire din covorul verde
i-am desenat o lacrimă pe obraz
am învățat-o să vorbească
am așteptat semnalul
să plec eram singură
rup pielea strat cu strat să găsesc
de unde vin oamenii ideile de unde
vin eu o lipesc la loc strâmb
mai bine așa
vreau să greșesc să cad
odată erau flori acum adun rădăcini moarte
în tălpi colecționez
lumea în carne până dispar
păpușa cu un ochi albastru și unul violet
a învățat să râdă de mine
când creezi îți asumi că vei fi
rupt în bucăți
doar una sau două contează
