Naomi Bîldea : ”Am uitat să mă cunosc fără să sap în mine.”
Recenzie de Bianca Alungulesei
Naomi Bîldea (n. 2002, Filiași, Dolj), este studentă la Psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. A fost publicată cu poezie și articole în reviste precum Subtext, Gen și Interix și frecventează diverse cercuri de poezie și cenacluri din Cluj. Este iubitoare de pisici și fanul ei no. 1 este motanul ei, Ramon.
Poezia lui Naomi are tente expresioniste și impresioniste, construind imagini imprevizibile (“Mă dezbrac de straturile de carne/ și mă-ntind/ obraznic/ cu materia peste oase”) care se îmbină cu și pun în valoare stilul narativ al poemelor ei. Distrugând clișeele prin alăturări neașteptate (precum vara care are gust de viol), vocea ei poetică este un DJ care mixează elemente din toate lumile: materială, spirituală, externă, internă. Naomi împletește și registrele de limbă, un exemplu fiind spre sfârșitul primului poem, unde este prezentată imaginea curvei dezbrăcate, care în totalitatea ei pare scoasă dintr-un roman de secol XIX, însă termeni precum ”embrion” și ”meninge” o scot din atmosfera respectivă. Cum spuneam, dezbinarea clișeelor, dar pe lângă asta se creează și o anumită atemporalitate și o abstractizare benefică în cazul de față. Pesimistă și pe alocuri apocaliptică, poezia lui Naomi cere o anumită stare de spirit pentru a putea fi citită și apreciată cu adevărat, o concentrare eliberatoare prielnică meditației sau chiar catharsisului.
00:00:30 countdown
Câmpurile din Antarctica înfloresc
mai des atunci când sună mama
și splendoarea lor
se apleacă
peste gurile de ghețar ca moartea
peste Lume.
Mă dezbrac de straturile de carne
și mă-ntind
obraznic
cu materia peste oase;
Spiritul e ea.
Toate celulele mele de carne sunt amare;
Spiritul e ea. Spiritul lumii
într-un ego death penibil,
Cum pur concomitent
Vara are, câteodată,
gust de viol,
tentându-te cu o oarecare poftă:
Toate florile să curgă.
Mi-e cald în penibilele astea oase,
Toate florile să curgă,
dar nu pentru ea.
Toate florile să curgă.
Mi-e jale
să înghit o nouă știre catastrofă
cum toată lumea moare
și copiii bat în carcase de ciment
să-și caute părinții în moalele capului,
Să-i plângă. Să-i jelească. Să se omoare.
Embrionul din mine
izbește meningele de pântec,
să plângă,
să rămân curva dezbrăcată
încătușată
de aceeași casă care m-a văzut fecioară
dezbinându-mi materia (zgrunțuroasă și dură)
deflorându-mă
-cu o oarecare remușcare
să o hrănească pe Eris, spiritul lumii,
ca să nu mai moară de cald,
și amărâtă, după ce se dezbracă,
să nu moară de foame.
nu mi-am decleștat niciodată maxilarul
Mă țin de mână cu dumnezeul neolitic
care astăzi se desface
sub formă de câine
mă ghidează schilod spre șine de lemn
carnivore
nascute din industria critică a muritului de foame
-din individualizarea țărânei
Deasupra, soarele usucă urme de sânge
mânjite la colțul din dreapta euforic
să mă lingă rușinată de propria-mi rușine,
rușinată de propria-mi tandrețe.
-balele sunt cea mai umană manifestare a fricii
Cogniții pasive mă-ncălzesc ca o blană
Cogniții
Disfuncționale Nonfuncționale Frica -
Eu încă-mi mai caut florile vârstei
pe acoperișul defect din casa bunicii
de unde văd ca o fabrică pădurea
de șine nefuncționale
de șine
-de unde-mi dau în leagăn neputința
de unde
văd cum câinii se-aruncă la păsări, la moarte.
-e atât de uman să vrei să-omori o ființă-
Mă-ntind mare
peste trotuarele pline de purici când îl plimb
pe dumnezeu - schilod,
și el pe mine -murdară-
Perfecționez autoflagelarea emoțională cu lesa
ca o ghilotină mușcându-mi gâtul între vene
Erotic, Gingaș și Lanțul
îmi lasă drept bunăvoință jale.
-se cere, într-adevăr, a fi scrisă-
Mă înconjor insistent de el și îmi contopesc rușinea
cu ceea ce mi-aș fi dorit să fie blândețe,
cu ceea ce mi-as fi dorit să fiu eu
în lipsa mea. Am uitat
să mă cunosc fără să sap în mine.
-printre șine, poate, mă voi cunoaște cândva-
Între timp aspir, ca el, sa ma spăl sub luxul
de a fi hidoasă și simultan iubită:
sunt capabilă să-mi recunosc iubirea
doar când miroase la fel ca patul de-acasă -
atunci când miroase a frică.
Acum 4 mii de ani mi s-a reproșat cu groază
să-mi ascund câinele de lumea unde
porumbeii morți de pe trotuare
sunt dumnezeii
altor porumbei morți de pe trotuare.
Dar cu o lume înainte, acoperișului intact
i se amputaseră petele de găinaț și la soare
zăcea o altă eu, protejată și blândă.
Era mică și privea la șinele curate și câinii
ca o mie de sori cu blana lor blondă
i se puneau cu burțile calde și pline
pe coapse
iar toate zilele erau la fel de bune
Și nu lătra nimeni. Poate doar ea, câteodată.
Nu-mi amintesc
Și mă tem
că indiferent cât încerc nu voi afla niciodată
și nu voi ști niciodată altceva decât ură.
am doar 20 de ani
Și au trecut 4 mii de când țărâna mea avea 17
-încă învăț să fiu blândă-
