Terențiu Artimie : “Orice poem bun se bazează pe o repetiție.”
Recenzie de Bianca Alungulesei
Terențiu Artimie citește poezie de mult și de mai puțin timp scrie, după ce a început să urmărească poezia contemporană. E profesor de română și entuziast al teoriei, mai puțin entuziast însă în a fi găsit de oamenii apropiați pe internet cu creațiile sale. A mai apărut în antologia Mezomorf din acest an.
Deși ne spune despre el că nu scrie poezie de mult timp, vocea lui Terențiu este surprinzător de hotărâtă, iar poemele lui foarte sigure atât prin formă, cât și prin fond. Sunt multe elemente pe farfurioara poeziilor lui Terențiu, câte ceva pentru diversele papile poetice: piure de metatext cu sos de critică socială, sentimentalism tras la tigaie etc. Însă la pièce de résistance este cu siguranță această demistificare a intelectualismului atinsă prin asocierea diferitelor concepte ale ”marilor minți” cu banalități din viața de zi cu zi, precum șoferul de bolt premium care se închină la biserici de pe maps. Personal, îmi aduce puțin aminte de Marin Sorescu prin îndrăzneala lui (Marin Sorescu debutează cu un volum de parodii, ceea ce nu se face ca scriitor la început de drum, dar fapt ce arată și că este un om citit), dar și prin acest avânt de a face poezie ”altfel” și prin flexibilitatea literară. Exprimarea este un loc de joacă unde poetul nostru își lasă creativitatea să se dea peste cap în leagăn. Terențiu este un poet cu multe măști pe care le folosește ca pe niște jucării artistice: tăios, drăgăstos, sarcastic, ironic, sobru, iar spectrul atitudinilor umane este vast, așa că aștept cu nerăbdare să văd cum va mai alege acesta să se prezinte publicului pe viitor. Însă, până la următoarea lui apariție, grupajul de față este destul pentru a ține companie cititorilor. Tu câte referințe ai prins?
Note asupra repetiției
Orice poem bun se bazează pe o repetiție.
Orice poem bun îți satisface creierul de reptilă care recunoaște din nou același model.
Repetat iar
și iar.
Poate e o caracteristică cultural genetică a omului alb creștin
care a crescut cu Biblia
și cu liturghia popilor.
Poate e doar faptul că ne oferă ordine și structură.
Tot ce
E f
A r a
struc t ura neface
C o n F u z I
Poate e fiindcă poezia contemporană e puternic influențată de Ginsberg.
Am văzut cele mai strălucite minți ale generației mele luptându-se
cu ideea că doar așa poate să sune poezia
că doar așa pot să (ră)sune sentimentele.
Am văzut cele mai strălucite minți zbătându-se la ateliere unde li se taie în carne, le-am văzut
plângând pe după umeri fiindcă li se spune că nu așa trebuie să se scrie.
Am văzut cele mai strălucite minți ale generației mele spunând că se vor lăsa de scris fiindcă
nu pot scrie cum li se cere.
Există atâtea și atâtea forme
pentru emoțiile noastre. Încât nici nu le poți cuprinde.
Note asupra simulacrului
Dacă un șofer bolt premium își face cruce
de fiecare dată când vede pe maps o biserică,
atunci artiștii nu trebuie dați afară din orașe.
La fel ca un bărbat care,
la prima ninsoare din an,
ia câte o palmă de zăpadă de pe fiecare mașină.
Trebuie să ne reamintim de cele mai pure momente.
Nu cerșind după pupici pe frunte de la mame cărora nu le-a păsat destul,
ci creând trecuturi imaginare
unde sabia de plastic din târg
care taie în carnea surorilor și fraților,
poate să se preschimbe în pupic. Fără narațiuni despre copii hipersensibili, mai multe
narațiuni despre copii cu adhd care aleargă în cerc în sufragerie.
(Săpând în carnea blocului, până în locuințele cârtițelor)
Privești seara proiecția pe tavan
a unui cer înstelat
și înveți constelațiile.
Asculți pe youtube înainte de culcare
asmr cu povești celtice.
Simt că nu mă mai iubește nimeni.
În continuare sunt, prin
mediere, aproape de cei dragi. dar nu intru în contact de frica respingerii.
mă rog seară de seară, mă gândesc să le trimite mesaje,
dar iubirea e mai mare.
Note asupra mizerabilismului
Pline de vomă și sânge și excremente,
care ies din orificii diverse,
poemele astea care arată cât de edgy pot fi.
Sunt visul bărbaților care spun că știu să scrie, că încă fac ceva inovativ și altfel.
Știu să creez imagini care să te dezguste, nu sunt junji ito, sunt un tip de 35 de ani + cu
câteva fire albe în bărbă
care ascultă prog și death metal.
Sunt ce n-ar trebui să stea lângă fete tinere. Sunt fut. Dar scârbos.
Exercitium:
Râurile de căcat și vomă din orașul ăsta ca un Lethe, râurile în care se scaldă enoriașii, ele
sunt viitorul și o să ne inunde
în casa noastră, cea de toate zilele, se vor infiltra rămășițele câinilor maidanezi, a hamsterilor
care n-au mai apucat ziua din urmă, a bătrânilor uitați morți în apartamente puțind a hoit,
ăsta e carnagiul
ăsta e apocalipsul și tărâmul pustiit,
acum stimulat de alcool ieftin și legale.
După ar urma, cumva, în imaginea asta apocaliptică, o scena în care se face dragoste, ca să
contrasteze, tot ce a mai rămas e purul senzorial, sexul care are mai mult sens acum ca
niciodată, dar doar pentru mine, nu și pentru parteneră, care e o prezență fugară,
nedominantă în construcția poemului
doar obiect de futut (făcut dragoste)
sau poate invers, aș zice eu, lumea se duce de râpă, eu stau în pat și citesc o carte a unui autor
canonic
întotdeauna tot un bărbat nesigur de masculinitatea sa precoce.
Finalul, unde singura soluție e să îmi trag un glonț în gât în timp ce ea mă ține de mână.
După totul se duce naibii, după
se sfârșește
brusc.
