Sabina Surcel : “Sunt hăul în care cad lucruri bune pentru a se sfârși”
Recenzie de Clara Caradimu
Sabina Surcel e bucureșteancă plecată la studii în Olanda, studentă la University of Groningen. Scrie ca să aibă unde să se descotorosesc de sentimentele mult prea împovărătoare de cărat pe termen lung, atât în română cât și în engleză. E mare entuziastă a conceptului de childish whimsy, a micului dejun est-european (o cafea și o țigară), a tatuajelor și a jocului de remi.
Versurile Sabinei alcătuiesc o poezie care în mare măsură strigă cu putere către cititor, însă fără a se folosi de formulări ultra-explicite.
Strigă, pentru că subiectele pe care le abordeaza se învârt în jurul imaginii unui copil, care pare uitat sau neglijat, un copil devenit adult, care în sfârșit înțelege dimensiunea irecuperabilă a timpului (,,Primul an de facultate s-a terminat intr-o zi de miercuri / O zi de miercuri în care îmi predau bicicleta / O zi de miercuri care se transformă într-o dimineață de joi”), câtă durere și rău există în lume (,,Sunt hăul în care cad lucruri bune pentru a se sfârși”), și, nu în ultimul rând, cum se resimt toate acestea în intimitatea corpului fizic (,,Înțepător / Asurzitor/ Mă vezi/ Ma văd”).
Telefonul fără fir
Un telefon la capăt de hol.
Formez grăbită un număr
pe care nici nu îl gândesc.
Cu mâna tremurândă pe receptor, aștept
un răspuns.
CLIC.
Doar un murmur fad pe celălalt capăt de linie.
Ești aici.
Sunt aici.
Față în față, mă privești din trecut,
iar eu îngheț subit, cu viitorul suflându-mi în ceafă.
Sunetul se limpezește treptat – aud
un clinchet de medalie, o căzătură în genunchi,
un stilou stângaci, o mână ridicată, un părinte:
”Succesul îți e predestinat! Vei deveni cineva-”
mare.
Scap receptorul și sunt înconjurată doar de mare.
Mică, împotriva neantului, încerc să te ascult iar și iar.
Ești acolo.
Sunt acolo.
Schelălăitul jalnic îmi aluneca din gât, și totuși
totul e în van.
Nu poți primi un răspuns
la o întrebare înecată.
Mă privești lung și doritor,
ai chef de joacă.
Mă învârți alene pe degete
precum firul atașat fixului.
Oase pliate, ochi nisipoși, degete neputincioase
se înfig, se ancorează de urgență.
Buzele ți se mișcă,
ochii se preschimbă în semiluni.
Copile, îmi zâmbești cu drag,
însă tot ce răsună prin difuzor e
zgomot alb.
Înțepător.
Asurzitor.
Întrerupt.
Mă vezi.
Mă văd.
Mă văd iar și regret.
Mâna mea strânge tot mai disperat receptorul
de parcă să-ți stoarcă vorbele afundate;
Să te mai aud o ultima oară.
Să mă mai aud o ultimă oară.
Să mă spovedesc în fața ta, copil cuminte,
cu stele-n ochi și cu suflet în minte,
să scap de regretul ce mă ține întemnițată:
că nu am devenit ce puteam să fim
Niciodată.Pune tu receptorul în furcă,
pe mine nu mă ține
să termin acest joc îmbibat în chin.
Taie tu coarda telefonului fără fir.
Sunt ___
Sunt șanțul săpat în fața casei bunicii,
casă rustică și nostalgică,
în care un copil neatent și mult prea vioi
se împiedică.
Sunt gura de canalizare întredeschisă
în care un pisoi orfan și înfometat
devine una cu mirosul putred
și balta nămoloasă de gunoaie.
Sunt marea,
oceanul adânc
în care un scafandru își dă ultima suflare,
bântuit, probabil, pe lumea cealaltă,
că nu a putut vedea
reciful de corali promis.
Sunt groapa proaspăt săpată
într-un cimitir modest
menită unei bunici, unei mame, unei surori, unei soții,
unei femei jelite de oameni calzi
care lăcrimează în pumni și damnează printre sughițuri:
”Ne-ai luat-o prea devreme, Doamne!”
Sunt gaura neagră,
o nebuloasă învolburată și nesătulă,
în care se scufundă corpuri cerești
după corpuri cerești
ale căror țipete de groază nu sunt auzite;
în vidul spațiului se produce genocid
iar oamenii de știință în robe albe
se minunează la praful de stele
și centurile de asteroizi rămase în urmă
drept memento.
Sunt hăul în care cad lucruri bune pentru a se sfârși:
în ciuda bunătății lor,
hăul rămâne prăpastie
și prăpastia rămâne abis,
lipsit de rost
și sens
și milă.
1/3
Primul an de facultate s-a terminat într-o zi de miercuri,
o zi de miercuri ca oricare alta.
O zi de miercuri în care îmi predau bicicleta.
O zi de miercuri în care îmi pun ultima mașină la uscat.
O zi de miercuri în care aduc dulce somn de veci fiecărui tab de pe laptop.
O zi de miercuri în care duc ultima rundă de PET-uri la reciclat.
O zi de miercuri în care am vasele împachetate, așa că îmi comand o ultimă atenție.
O zi de miercuri în care dau lenjeria jos de pe pat.
O zi de miercuri în care toată studenția mea de până acum mă privește dintr-un colț de
cameră,
îndesată cu greu în două bagaje și trei pungi de rafie.
O zi de miercuri care se transformă într-o dimineață de joi.
Și iubita mea mă sărută gingaș pe gene,
corp ceresc pe orizont străin,
și îmi promite că ne revedem curând.
E o dimineață de joi iar eu mă întorc acasă.
