Xenia Negroae: „ignoranța este prețul pe care îl plătim pentru a putea coexista fără să ne strivim unii pe ceilalți”
Recenzie de Arina Gheorghe
Xenia Negroae e elevă, iubitoare de artă și mare. Poezia este locul ei sigur, unde se poate diseca & coase la loc – un proces care nu se sfârșește niciodată. Îi place să fie directă, să fac oamenii să simtă, să promoveze urâțenia și vulnerabilitatea care o alcătuiesc.
Xenia ne-a trimis trei poezioare și sunt foarte entuziasmată să vi le prezint!!
#1 Într-un context intim, dar și oniric (am râs când am scris acest cuvânt), ne este conturată o iubire la trecut. Presărat cu gândăcei, amintiri din copilărie și momente domestice, acest prim poem ne arată frânturi ale acestei relații, subliniind micile sacrificii pe care le facem pentru a fi sau a rămâne iubiți. Versurile „ignoranța este prețul pe care îl plătim/ pentru a putea coexista/ fără să ne strivim unii pe ceilalți”, în special, au lovit foarte puternic.
#2 Al doilea poem se concentrează doar pe contextul domestic și ne poartă împreună cu Xenia-mică prin „casa în care a făcut primii pași”. Prin câteva zoom-uri asupra televizorului stricat, al podelei care scârțâie, al pereților zgâriați, Xenia ne face să simțim atmosfera grea de acasă, al dihotomiei între dorul de casă și dorinței e a fugi. Personal, o încurajez să continue acest poem. Pare un cadru ofertant (multe sentimente puternice, multe amintiri) și mi-a plăcut în special strofa televizorului!
#3 Ultima poezioară abordează în continuare tema intimității și dorința de a fi înțeles. Cu imagini foarte viscerale „apuc oamenii & îi așez la mine în inimă cu forța,/iar ei se zbat & ies afară că niște așchii/și doare de fiecare dată când respir” și comentarii mai casual, parcă niște explicații prietenești, „(the intimacy of being understood/ the intimacy of being understanding)” Xenia reușește într-o poezie scurtuță să descrie integral un sentiment foarte relatable.
Dacă mai vreți o gură din poeziile Xeniei, ea a participat și la Concursul de creație literară pentru liceeni Z9Contemporan și puteți să o mai citiți aici: https://zonanoua.ro/z9contemporan-creatie/ la Etapa 8, texte alese de Daniel Coman. Felicitări!
îmi lipsești.
azi-noapte am plâns atât de mult încât
lacrimile mele au format un lac
apoi am adormit & am visat că
noi înotam în acel lac acoperit de nuferi
simțeam cum se mișcă păianjeni micuți pe mine,
știai că am arahnofobie dar tu doar ai stat și te-ai uitat–
tu nu-i vezi pe ei iar ei nu te văd pe tine,
ignoranța este prețul pe care îl plătim
pentru a putea coexista
fără să ne strivim unii pe ceilalți,
te bătea soarele pe spatele gol
că tu mereu refuzi să folosești protecție solară,
apusul ne rupea oasele de parcă erau doar
bețe de pus pe focul de tabără,
la fel cum făcea tatăl tău când aveai opt ani &
mergeați cu cortul în pădure &
te prefăceai că nu vezi gândacii care se urcă
pe picioarele tale micuțe,
gâdilat în talpă de iarbă
tu erai băiat cuminte și nu te plângeai de nimic
când m-am trezit aveam muște moarte
în pat,
bucătăria era infestată de furnici
și îmi aminteam atât de bine ziua în care
ai scăpat punga de zahăr
și mi-ai spus să nu-mi fac griji & nu mi-am făcut
pentru că te iubeam–
te iubeam dimineața când făceai cafeaua
te iubeam la prânz când tăiai morcovii
în forme rotunde cum te-a învățat mama ta
cu toate că eu îi preferam cubulețe,
dar nu am spus nimic pentru că
eram ocupată să te admir cum controlezi cuțitul din încheietură,
sunetul de metal pe tocătorul de lemn
în timp ce mă prefăceam că citesc
război & pace pentru că era preferata ta,
am fobie de gândaci dar
nu-i omor niciodată pentru că
îmi citeai mereu poemul ăla despre
crima de a fi mic sau ceva de genu'
și mereu mă imaginez sub forma
unei creaturi mici & fragile
pe care ai fi putut să o distrugi oricând
dar n-ai făcut-o
și îmi lipsești.
îmi amintesc cum casa în care am făcut primii pași
era un televizor stricat care putea reda
doar două canale–
cei mai gălăgioși purici & filme mute,
subtitrările se pierdeau pe sub podea
[censored]
[yelling]
[...]
acum doar tace.
podeaua scârțâie sub greutatea tuturor lucrurilor
pe care le-am ascuns sub preș de când aveam doișpe' ani &
am învățat să nu mai vorbesc,
pereții scorojiți de la cât mi-am ros unghiile &
m-am cățărat pe tavan gata să atârn de acolo;
am fost mereu home-sick dar la modul
i'm sick of this home
i'm sick and this isn't a home.
sunt atât de disperată să fiu înțeleasă încât
apuc oamenii & îi așez la mine în inimă cu forța,
iar ei se zbat & ies afară că niște așchii
și doare de fiecare dată când respir,
dar faptul că sunt plină de tăieturi deschise
nu înseamnă nimic pentru mine–
există atât de multe straturi încât
ai putea să mă decojești de ele precum o ceapă
unul câte unul
și te-ar aștepta alte douăzeci care mor de nerăbdare să fie descoperite,
în fiecare noapte visez că mă întrebi lucruri mai bune decât
ce faci?
vrei să ieșim?
dar atunci când îmi deschid ochii
nu ești așa curios precum aș vrea,
(the intimacy of being understood
the intimacy of being understanding)
tu nu știi nimic despre ce înseamnă toate astea
ești o altă tăietura de care voi uita.
